Paul Goma sau Elogiu neuitării

Unul dintre crezurile mele în ceea ce privește istoria este legat de atenția care li se cuvine, individual, personajelor care o scriu filă cu filă, rînd cu rînd. Paul Goma, care ne-a părăsit zilele trecute, a fost un personaj care merită amintit. Ana Maria Cătănuș, cercetător științific în cadrul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, și-a concentrat parte a studiilor asupra formelor de disidență din România anilor 1970-1980 și a avut amabilitatea să pună accentul astfel:

„Figură fondatoare a disidenţei româneşti, Paul Goma a fost în esenţa sa un răzvrătit întru adevăr, un contestatar perpetuu al abuzurilor la care era supus individul trăind într-o societate comunistă, un denunţător acid al duplicităţii, minciunii şi individualismului care nu lăsa decît într-o măsură infimă să se nască solidarităţi.

Adevărul, neuitarea, întrebările s-au împletit într-un fir roşu care i-a traversat existenţa lui Paul Goma şi l-a însoţit din copilăria fragedă pînă la maturitate, în succesivele exiluri – geografice, literare – care i-au marcat viaţa.

Dezrădăcinat la o vîrstă fragedă, obligat la poate cel mai dureros exil dintre toate (1944) – pierderea căminului părintesc de la Mana, din Basarabia, sursa identităţii sale –, Paul Goma a acumulat traume provenite din incapacitatea sa de a se reţine în a pune întrebări de nerostit într-o societate totalitară, de a-şi stăvili impulsul de a rosti adevărul sau a manifesta solidaritate.

Însă nici închisoarea şi domiciliul obligatoriu (1956-1963), nici măcar perspectiva unei existenţe obişnuite, dar onorabile, ca scriitor în epoca lui Nicolae Ceauşescu, nici izolarea, marginalizarea sa de către breaslă în teribila primăvară a anului 1977 şi nici arestarea şi apoi trimiterea în exil nu au fost în măsură să-i diminueze lui Paul Goma irepresibila nevoie de adevăr, de exorcizare prin scris şi atitudine civică a răului pe care-l vedea în societate.

Şuvoiul de literatură-mărturie început de Paul Goma în România prin romanele Ostinato, Uşa, Gherla şi continuat în exilul parizian s-a împletit cu un pronunţat activism civic, manifestat în ţară şi apoi în Franţa, unde Goma nu a ezitat să susţină cauza puţinilor opozanţi români.

Refuzul nuanţelor, intransigenţa şi, uneori, incapacitatea de a accepta că adevărul nu este întotdeauna doar unul singur l-au transformat pe Goma într-un neînţeles, care a refuzat să părăsească tranşeele chiar şi atunci cînd adversarul pierduse lupta, în 1989.

Un destin tumultuos, Paul Goma rămîne în conştiinţa publică prin curajul său şi prin refuzul capitulării în faţa unui regim represiv, indiferent de consecinţe. Mai mult decît atît însă, numele său devine sinonim cu «neuitarea», «aducerea aminte», ca mijloc de cunoaştere, înţelegere şi, în final, de însănătoşire a societăţii în care trăim.“