Părinți și copii

În mod normal, nu aș avea nimic de spus în privința educației școlare a puilor de români. Subiectul mă privește doar indirect: statistic vorbind, este destul de probabil să-mi petrec ultimii ani ai vieții, cei ai neputințelor de tot felul, într-o țară organizată și condusă de acești copilandri care azi merg la gimnaziu. Admit, cum spun, că e o motivație insuficientă ca să mai adaug și vocea mea vacarmului general, căci de educație și politică toată lumea se vaită în România. Dar, dincolo de motivația aceasta cam șubredă – vă vine să credeți ori nu, asta e treaba dumneavoastră –, simt un impuls ce vine dintr-un soi de solidaritate transgenerațională. Cred, pe urmele lui Edmund Burke, că societatea e suma celor ce au trăit, a celor ce trăiesc și a celor ce vor trăi. Eu refuz să definesc societatea românească drept colectivitatea românilor care trăiesc azi pe teritoriul României, căci dacă aș face-o aș trăi o viață interioară foarte chinuită. Tot ce mi-e contemporan în România mai degrabă mă exasperează decît mă bucură, dar nici antisocial nu vreau (nu pot!) să fiu. Cu prea puțini dintre contemporanii mei mă simt solidar, judecata generațională nu mă impresionează în general, iar imperativul prezentului, oricare ar fi, găsește urechea mea interioară surdă. Așa se face că mă simt cu adevărat parte a societății românești doar dacă îi iau la socoteală și pe românii care au existat înaintea mea pe lume și pe cei care vor veni după mine, pînă cînd România va dispărea. Asta, da, e lumea căreia eu îi aparțin. Din acest unghi, simt nevoia să intervin în marea, haotica și nesfîrșita dezbatere despre educație.

Ca și cum nu ar fi fost suficient că anul acesta școlile au început cu restricții sanitare apăsătoare într-o bombăneală generală, aud că foarte mulți părinți ai elevilor de gimnaziu s-au pronunțat să se scoată din orarul copiilor lor latina, muzica și desenul. Aceștia au răspuns chemării Ministerului Educației care, într-un elan de prostie, se consultă pe site cu părinții despre ce ore să scoată din programul copiilor. Las la o parte pe ministrul actual al Educației, căci toată lumea vede și știe cît poate. Revin la părinți.

De mulți ani, cred că principalii vinovați pentru starea lamentabilă a sistemului nostru de educație de astăzi nu sînt nici dascălii, nu este nici statul, ci părinții. Orice ar face școala, bine sau rău, nucleul tare al educației unui copil este familia. Cred că avem astăzi atît de mulți copii analfabeți funcțional în primul rînd pentru că părinții lor sînt, la rîndu-le, analfabeți funcțional. Dați același test care descoperă elevul analfabet funcțional adulților și veți vedea că am dreptate. În plus, pe măsură ce-mi dau seama că, în general, oamenii sînt esențialmente incapabili să știe ce e cu adevărat de folos pentru ei înșiși, ajung firesc la concluzia că cei mai mulți dintre părinți nu au cum să știe ce-i mai bine pentru dezvoltarea copiilor lor. Părinții care vor să sacrifice orele de latină, desen și muzică din gimnazii nu știu ce e bine pentru copiii lor, cred asta cu toată tăria. Cum de se poate așa ceva? Să ne ne uităm puțin la vîrste și să ne amintim cîte ceva din istoria foarte recentă a țării.

Părinții ai căror copii au astăzi între 11 și 15 ani au, ei înșiși, între 40 și 50 de ani. Dați timpul înapoi. E generația născută în jurul anului 1980. Adică generația care a făcut școala în anii 1990-2000. Vă amintiți ce era școala pe vremea aceea? Părinții copiilor de gimnaziu de astăzi au doar experiența unei școli în prăbușire, în mijlocul unei societăți calamitate economic și moral, în care instituții de autoritate legală și morală erau batjocorite și timorate, în care competiția era profund viciată, iar incultura răsplătită social făcea furori. Era vremea celei mai depline confuzii și a slăbiciunilor de tot felul. Ei sînt generația care a crescut cu acel PRO TV și se fixau în modelele Gigi Becali (pentru băieți) și Monica Gabor (pentru fete). Școala era cam ceea ce se vede în Filantropica lui Nae Caranfil. Acea generație de elevi a fost, cu adevărat, generația pierdută pentru educație. Ei bine, acei elevi sînt azi chemați să-și dea cu părerea despre cîtă și ce școală trebuie să facă niște copii (conjunctural, chiar ai lor). De unde să știe, bieții de ei, ce-i aia școală? Ce relevanță poate avea răspunsul lor asupra utilității latinei în formarea mentală a unui puber din moment ce e răspunsul unor ignoranți în materie de educație școlară?

Ați mers vreodată în vizite prin casele lor? Eu, întîmplător, da. În majoritatea locuințelor pe care aceste generații le-au clădit pentru ele și le-au amenajat conform nevoilor proprii, nu există cărți. Pentru multe dintre aceste familii – și vorbesc despre familii înstărite, nu nevoiașe –, cărțile sînt obiecte de uz școlar; odată ce ai terminat școala nu mai ai ce face cu ele și, în general, nu te mai întîlnești cu cărțile niciodată în viață. Pentru imensa majoritate a oamenilor din acest eșalon, pur și simplu cărțile nu există și nu au nici un rol în viețile lor. Ei bine, lor li se cere să decidă dacă latina sau muzica sînt de folos unui copil de 12 ani.

Am mai observat în ultimii ani că tendința generală a părinților este să considere că se face prea multă școală, orarul e prea încărcat, temele prea solicitante. N-am auzit nici un părinte care să spună contrariul: că elevii de gimnaziu și, mai apoi, de liceu învață prea puține lucruri. Din multele conversații pe care s-a întîmplat să le am cu elevi de acest nivel, sincer, mai degrabă trag concluzia că știu cam puține lucruri. Abilitatea manevrării gadget-urilor nu este, totuși, cunoaștere. Or, dacă părinții au impresia că fiii și fiicele lor știu prea multe (căci acesta ar trebui să fie efectul unui proces școlar abundent), mă fac mai degrabă să-mi pun întrebări, iarăși, asupra părinților...

În fine, și la acest început de an aud discuții despre utilitatea lucrurilor care se învață la școală. Ce ne trebuie latină dacă nimeni n-o vorbește? – este întrebarea cea mai isteață de care exact generația catastrofată de școala anilor 1990-2000, acum, la maturitate, o pune. Tot de la ei auzi și întrebarea: dacă copilul face mate-info, de ce-i mai trebuie muzică? Te-ai repezi, fericit de întrebări, să răspunzi că latina este pentru limbile europene ce este matematica pentru calculator. Sau că legătura dintre matematică și muzică (cele mai abstracte produse ale minții omenești!) este foarte strînsă. Dar îți aduci aminte repede cine întreabă și îți vine să te oprești. Ignoranța părinților este, astăzi, cel mai mare pericol la adresa copiilor. Și, prin efect, cea mai serioasă amenințare pentru sistemul nostru de educație.

Și ca să-mi spun părerea pînă la capăt, sînt dintre cei foarte puțini care cred că nimic, dar absolut nimic din ceea ce poate învăța un copil între 11 și 15 ani nu este inutil. V-ați gîndit vreodată așa?