Paradisul sinucigaşilor

Canada a fost o vreme locul la modă pentru românii (de obicei cu studii superioare) care nu-şi găseau locul în societatea românească de tranziţie a anilor ’90. Era pe atunci de-a dreptul fascinant să afli că poţi primi de la început tot ce-ţi doreşti, de la casă pînă la frigider, că poţi plăti totul apoi, în timp, după ce-ţi faci un rost. Vizele se obţineau relativ uşor, în condiţiile în care mai apropiatele ţări ale Europei de Vest nu erau aşa uşor accesibile esticilor. Canada era un paradis al civilizaţiei şi al şanselor. Au plecat o mulţime de ingineri şi alte categorii de oameni, pentru care în România orizontul părea cît se poate de îngust. După un timp au început să vină înapoi peste Ocean tot felul de poveşti. Totul era foarte bine, mult mai bine decît în România, dar cu unele mici probleme. Totdeauna sînt unele mici probleme cînd faci o schimbare atît de radicală. Mai ales cei din zona franceză, de pe la Montréal, se plîngeau de sistemul medical de acolo, foarte simplu şi oarecum brutal. Apoi, un serviciu bun nu se găsea chiar imediat. Mai toţi au trecut prin clasica fază de administrator de bloc. Erau însă anii acomodării. După o vreme, unii şi-ai găsit servicii bunicele. Dar au început să tot explice prietenilor rămaşi în ţară că, în afară de serviciu, nu prea mai ştiu altceva. Că banii se cîştigă mult mai uşor, dar că se duc pe diversele rate la credite şi cheltuieli curente. Că prietenii, în cazul în care mai erau şi alţi români prin zonă, nu prea erau prieteni şi că, oricum, nu prea aveau timp de întîlniri la o bere, ca în România. Cît despre relaţii cu localnicii, toţi spuneau (fără excepţie) că nu se pune problema altui gen de relaţii decît al celor de serviciu. Nu se plîngeau, era oricum mai bine decît în România, dar aveau, vezi Doamne, ca tot omul care încearcă să-şi facă un rost prin altă parte, unele mici neca-zuri. Şi o bună parte din an cu toţii aveau o treabă foarte importantă: să cureţe zăpada din faţa blocului. Au compus chiar şi o baladă a emigrantului român din Canada în care refrenul era chiar legat de deszăpezire. Au trecut şi anii acomodării. Au venit însă alţi ani în care mulţi au descoperit că tot nu s-au acomodat. Încrîncenarea dorinţei de integrare s-a diminuat şi pe mulţi i-a ajuns din urmă dorul de casă. Cînd veneau însă înapoi în vacanţe, redescopereau mitocănia şi răutatea care-i alungase. Nu se mai puteau readapta, şi nici acolo nu erau cu inima împăcată. Deveneau tot mai conştienţi de defectele sistemului de viaţă canadian. Cineva povestea că a comandat un premergător pentru copil în Statele Unite pentru că în Canada nu găsea. A plătit pe Internet, dar premergătorul nu i-a venit. A aflat că ar fi unele probleme la vamă, apoi a descoperit că există o lege care interzice folosirea premergătorului la copii şi că în Canada încălcarea ei poate duce chiar la închisoare. A făcut comanda uitată. Alţi părinţi povesteau cum fata lor de 16 ani, cu care plecaseră din România, a început să-i şantajeze că îi reclamă la poliţie pentru că nu-i respectă drepturile. În fine, odată ce România a intrat pe o cale mai sigură, salariile au început să crească şi nevoia de forţă de muncă la fel, nu puţini au fost cei care au început să se întoarcă. Şi atunci au început să iasă la iveală poveşti motivante pentru acest tip de decizie. Canada nu mai era un paradis, ci o ţară tot mai stupidă, dacă nu de-a dreptul idioată. Iar ultima poveste auzită este una despre Montréal care ar fi un oraş al sinuciderilor. Bate toate recordurile în această privinţă. Sinucideri care se petrec în cea mai mare parte primăvara, la ieşirea din iarnă. Fiindcă iernile sînt foarte lungi şi grele, se pare că şi depresiile sînt la fel de grele, iar multe se încheie brusc şi definiv. E şi anotimpul în care traficul din Montréal se blochează, inclusiv metroul. Cauzele nu sînt la fel cu cele din Bucureşti. Nu e vorba de aglomeraţie, de prea puţine străzi şi parcări pentru prea multe maşini. E vorba tot de sinucideri. Primăvara imigranţii nefericiţi se aruncă sub roţile metroului. Lucru care provoacă mari perturbări programului de funcţionare a acestui mijloc de transport. Apoi, mai e cea de-a doua categorie de sinucideri: aruncarea de pe un anume pasaj înalt. E un loc foarte apropiat de un celebru cazino, unde mulţi nefericiţi (de obicei tot imigranţi) îşi încearcă ultima şansă cu ultimii bani. După ce-i pierd, merg la pod. Cînd intenţiile le devin evidente, se opreşte circulaţia şi încep negocierile. Cică acestea durează de obicei ore în şir, timp în care circulaţia e complet blocată. În majoritatea cazurilor, discuţiile eşuează... Însă, după ce omul se aruncă, traficul se reia rapid, graţie echipelor de intervenţie care îşi fac treaba cu profesionalism.