Pantofi noi, istorie veche
În ultima vreme, obligată de circumstanțele statului la domiciliu, am tot mers în pantofi cu toc prin casă. Sunetul repetat al tocurilor pe podea mi-a amintit de vremea cînd făceam același lucru cu pantofii mamei, în copilărie. Oare interpretam la propriu zicala Să te pui în papucii lui X?
Cîțiva pași mai încolo, prin sufragerie, mintea m-a dus mai departe spre profesoara mea de limba română din liceu, care ne-a povestit cîndva cum e cu pantofii, că nu ar fi bine ca o pereche să fie purtată non-stop, pentru că și ei trebuie să se odihnească. Mi-a plăcut și mi-a convenit teribil ideea.
Tot pășind pe parchetul din sufragerie, gîndul s-a dus involuntar și spre istoria pantofilor. Rațiunile legate de spațiu nu-mi permit să istorisesc tot drumul pantofilor în istorie, dar doi-trei pași pot încerca.
Din vremurile foarte îndepărtate, cu mii de ani în urmă, îi amintesc pe egipteni, care au inventat cea mai simplă formă de pantofi, sandalele. Motivele erau, evident, unele practice, oamenii aveau nevoie să-și protejeze tălpile de nisipul încins de soare. Firește, tot de necesitatea de protecție s-a legat și evoluția ulterioară a pantofilor.
Sărind direct pe cărările murdare ale Evului Mediu, dăm de primii pantofi care aduc (vag) cu ceea ce avem astăzi prin dulapuri. Prin secolul al XVI-lea, tălpile pantofilor pentru femei au început să aibă atașată o platformă, pentru extraprotecție. Practic, au apărut primele (forme de) tocuri. Spania a fost țara de unde a pornit această modă, care s-a extins ulterior în Anglia, în Franța și în Italia, iar la scurt timp s-a integrat și în vestimentația bărbaților. De încălțat se încălța doar cine își permitea acest lux.
Revoluția industrială și evoluțiile aferente au făcut posibilă producția de pantofi în serie, în prima parte secolului al XIX-lea, ceea ce a permis accesul unei mase mai mari de populație la acest obiect vestimentar. Pînă spre anii ’20 ai veacului al XIX-lea, oamenii nici nu trebuiau să își facă prea multe griji care este stîngu’ și care este dreptu’ cînd se încălțau pentru că nu există nici o distincție între un pantof și altul, erau ambii la fel. Nici griji de genul ce pantofi port azi nu existau în perioadă, pentru că nu prea aveau decît o pereche de pantofi și, eventual, pantofii de duminică, de mers la biserică.
În secolul al XX-lea, situația s-a schimbat substanțial, s-au făcut mulți pași atît în ceea ce privește aspectul, cît și producția pantofilor, iar odată cu afirmarea rolului femeii în societate a crescut și dimensiunea tocului. Iar de aici istoria-i lungă și tare frumoasă.
Am agățat accentul într-un pantof săptămîna aceasta și pentru că Paștele, pentru mine (probabil și pentru unii dintre voi), se leagă și de acest obicei, de a purta pantofi noi. Și nu este nimic superficial aici, este doar simbolul (re)înnoirii. De orice fel.
Altfel, mersul la propriu în pantofii mamei, din piele perforată de culoarea untului, desfăcuți la spate, cu o fundă perfectă ca dimensiune și formă în față, este istorie astăzi, dar am învățat, între timp, să merg la figurat și în pantofii altora.
Și, mai ales, am învățat să cobor de pe tocuri în adidași.
Foto: wikimedia commons
