Oriana, eu şi gemenii
E prima referinţă care m-a trimis la Oriana Fallaci. Era titlul unei nuvele de Adrian Rogoz din "Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice". Autorul o diviniza pe ziarista italiană, drept care i-am căutat cărţile. În româneşte se tradusese doar Dacă moare soarele. O carte puternică şi senzuală, Oriana mişcîndu-se cu graţie şi inteligenţă felină printre astronauţii de la Cape Canaveral, elevi îndrăgostiţi de profesoara care nu-i bagă-n seamă. Dar care-i întreabă obsesiv cine sînt ei, cine e Dumnezeu, ce caută pe lună, de ce tocmai ei? Părea niţel altceva decît Brunea-Fox! În mijlocul unui interviu aparent calm cu Henry Kissinger (puternicul, voluminosul şi afemeiatul secretar de stat), chiar în timpul războiului din Vietnam, Oriana l-a executat brusc: "Să vorbim şi despre război. Sînteţi cumva pacifist?". Indiferent cine era în faţa ei, şefi de stat sau lideri religioşi, interviul lua întotdeauna forma unui portret de autor. De multe ori al interlocutorului (Khomeini, Castro, Neil Armstrong, Duvalier, Fellini), dar întotdeauna al ei înseşi: "orice interviu mă reprezintă întîi pe mine, cu ideile mele, cu temerile mele, cu temperamentul meu şi toate astea mă fac să pun întrebări". I s-a reproşat adesea că nu e ziaristă, ci mai degrabă o activistă a partidului condus de Robin Hood. Din 1958 pînă în 1976 a publicat eseuri, romane, interviuri. Despre Hollywood, NASA, avort sau rasism, dar, cumva, de fiecare dată, subiectele, care oricum au viaţa lor, se răsturnau în albia fierbinte a uneia şi aceleiaşi teme: moartea. Moartea nemachiată, inevitabilă şi totuşi absurdă. Lipsită de fanfară sau onoruri. O moarte cu care convieţuise din copilărie, cînd intrase la Florenţa în mişcarea antifascistă, alături de tatăl său, politician liberal. În 1967 politica a reapărut în faţa ei, de data asta sub chipul marcat funest al unui insurgent grec. Alekos Panagoulis era un comunist care alesese soluţia teroristă pentru alungarea dreptei de la putere. În 1967 organizase o serie de atentate împotriva premierului de dreapta Papadopoulos. Atentatele au eşuat, iar el a fost închis de regimul coloneilor. A-ncercat să evadeze de atîtea ori încît a avut onoarea unei celule special construite. În 1973, a fost eliberat în urma unei amnistii generale. După două zile a fost intervievat de Oriana Fallaci şi a urmat o dragoste eternă. A durat trei ani - în â76, Panagoulis a fost strivit într-un regizat accident de maşină. Fallaci a scris atunci Un uomo, romanul despre care avea să spună întotdeauna că e cartea ei favorită. I s-au făcut oferte de la Hollywood, dar a refuzat ideea unei ecranizări ce putea trăda esenţele, doar de ea ştiute, ale acelui revoluţionar, amant, erou, activist, terorist, martir şi cine mai ştie cîte. După asta, a evadat din lumea scrisului. Nu mult. În 1992 publica Inshallah, un roman semidocumentar despre atentatele sinucigaşe, oficializate de arabi în războiul libanez. Da, fusese reporter de război şi în Vietnam, şi în revoltele din Mexic din 1968, şi în Războiul din Golf. Scrisese, dar lumea rămînea surdă şi oarbă. Pentru signiora Fallaci, prăbuşirea gemenilor din 11 septembrie 2001 a fost prea mult. Deşi îi învinuise adesea pe americani de naivitate culturală (sau poate tocmai de aia), "tigroaica maşinii de scris" s-a aruncat în prima linie a războiului lumilor. Cu maximă virulenţă. Cartea rezultată, Mînia şi Orgoliul, a stîrnit o epidemie de psoriazis mental. Şi printre musulmanii culpabilizaţi, şi printre creştinii care-şi aşteaptă corecţi sfîrşitul, într-un Occident epuizat moral, pe care Oriana-l numea "Eurabia". Ultimul ei volum, Forţa raţiunii, încearcă să pătrundă sensul agresivităţii islamice, dar şi rădăcinile devitalizării Europei. Fiind o expertă, a citat şi aforismele pe care i le destăinuise de mult însuşi ayatollahul Khomeini. Iată unul: "Bărbatul care a avut relaţii sexuale cu un animal, de exemplu cu o oaie, nu trebuie să-l mănînce. Ar comite un mare păcat." Pe 15 septembrie, la Florenţa, Oriana a mutat bătălia cu cancerul în alt teren. Pe 16, Asociaţia Musulmanilor Italieni a comunicat că se bucură. Una donna!