Oralitate de acum două secole

Ştim prea puţine despre modul de a vorbi al celor din secolele trecute: cîteva scrisori private, însemnările pe cărţi, fragmentele memorialistice păstrate reflectă doar parţial un mod de exprimare cotidian, pentru că intră de fapt în tiparele scrisului, cu clişeele şi constrîngerile specifice unor tradiţii discursive. În textele mai vechi, „limba vorbită“ se lasă doar bănuită. Mai multe informaţii despre oralitatea spontană primim, de prin secolul al XIX-lea, prin intermediul literaturii: dialogurile din romane şi mai ales cele din comedii selectează şi exploatează o parte dintre trăsăturile conversaţiei de zi cu zi. Dată fiind puţinătatea informaţiilor, devine extrem de preţios orice text care oferă mostre ale scrisului neprofesionist, mai puţin cultivat, mai fidel oralităţii. În această categorie se înscrie recent apărutul text al lui Dimitrie (Dumitrache, Tache) Foti Merişescu, manuscris editat de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu sub titlul Tinereţile unui ciocoiaş şi în care sînt povestite (după părerea editoarei, ceva mai tîrziu) întîmplări din primele decenii ale secolului al XIX-lea. Textul are trăsăturile unei limbi „semiculte“, cu grad ridicat de autenticitate. Deşi autorul evocă modele livreşti, acestea sînt luate ca reper mai ales pentru senzaţionalul întîmplărilor picareşti, cu motivaţia naivă a celui care consideră că aventurile proprii sînt demne de cele ficţionale: „M-am hotărît ca să-m fac şi eu o istorie pentru celi mie întîmplati“ (p. 71).

Memorialistul povesteşte întîmplări de pe la 1814, de cînd avea 17 ani, într-un stil oral, cu lexic simplu, enunţuri juxtapuse, reproducere directă a dialogurilor şi cu păstrarea în scris a particularităţilor de pronunţie populară şi regională, predominant munteneşti sau general populare (formele pă, dă ale prepoziţiilor pe, de, închiderea lui e la i etc.). Unele particularităţi moldoveneşti sînt explicate de editoare prin biografia memorialistului, muntean de origine, dar stabilit apoi în Moldova. Textul confirmă persistenţa în epocă a formei au a auxiliarului pentru singular (încă neînlocuită de a), ca şi extinderea muntenească a terminaţiei -ră la participiu (fenomen ilustrat mai tîrziu de personajele de mahala ale lui Caragiale): „Să-ntoarci Dochiţa către fete şi zici: «Fată, Ion au păţitără. Dracu ştie ce au făcut“ (p. 83). Vocativele şi interjecţiile de adresare sînt cele păstrate în registrul popular şi familiar pînă astăzi (fa, fată, băiatu, neică, leică etc.). Sintaxa populară a naraţiunii, nediferenţiată de cea a dialogurilor, cuprinde, de exemplu, relativul care invariabil: „M am întîlnit şi cu băietu cari i-am dat în cap cu piatra“ (p. 103).

Povestirea lui Dumitrache surprinde scene de viaţă cotidiană (e drept, presărate de bătăi, accidente, ciumă, morţi, episoade erotice): „Leică, să dorm pînă mîine acilea?“ (p. 76); „M-au întrebat: «Cum te cheamă?» Am zis: «Tachi mă cheamă». «Neică Tachi, să rămîi la noi. Eu nu sînt d acilea»“ (p. 78-79); „Am ridicat capu şi am zis: «Dă-mi paaci, fa!». S-au uitat la mine şi m-au stupit, zicînd: «Arză-te focul, boala dracului, tot cu tine mă întîlnesc»“ (p. 78). Naratorul reproduce cu parcimonie vorbele indecente sau agresive, dar le evocă adesea prezenţa în dialog: „Eu vroiam ca să-l înjur, dară eram mut“ (p. 87); „Eu l-am înjurat, că acum nu mai eram mut“ (p. 92).

Naraţiunea este destul de lipsită de relief stilistic („Zoiţica s-au dus. Era în capoţel. Eu am tras ceacşirii, am luat cizmile în picere“, p. 100), dar este înviorată de unele întrebări autoadresate, de sporire a dramatismului („Ei, Tachi, ce faci acu?“, p. 77), ca şi de unele formulări mai expresive: „Mă uitam ca şoarecii, de departi“ (p. 95); „Spre răspuns ne-am umflat a rîde“ (p. 98). Textul, simplu şi popular în cea mai mare măsură, atestă infiltrarea în conversaţia curentă a unor cultisme romanice la modă, de dată recentă în epocă: „ne-am dăzmierdat. Amor platonic“ (p. 79); „au răspuns cu afectaţie“ (p. 86); „mă făcusem familiar“ (p. 94); „am mîncat cît să poati de delicat“ (p. 107), „Feciorii de casă mă trata“ (p. 110); „Nunta au fost pompoasă“ (p. 111). Cele mai interesante informaţii lingvistice sînt însă cele privind bilingvismul româno-grecesc. Dialogurile reproduse şi (în mai mică măsură) naraţiunea sînt pline de grecisme, ba chiar conţin replici întregi şi schimburi de replici în greacă: „To hava su [= nici nu gîndeai], nene Tachi! (p. 100); „duduca Zoi mu [= a mea] să uita dă diparti“ (p. 101); „Mi-au arătat pă undi să mă duc is to anang(h)eo [= la nevoie, la ananghie]“ (p. 98) etc. Familiaritatea cu limba greacă produce derivate ad-hoc, precum a calimera (a spune calimera, „bună dimineaţa, bună ziua“): „Dacă am intrat, am calimerat“ (p. 100).

Textul cuprinde şi atestarea preţioasă a unei variante a sintagmei familiare de muc (cu sensul „foarte frumos“), care stă la baza expresiei muc şi sfîrc: naratorul remarcă o tînără „frumuşică dă mucu dă lumînare“ (p. 95).

Ar fi minunat pentru istoria limbii române ca alte texte asemenea acestuia să apară şi să beneficieze de ediţii critice similare; istoria cuvintelor, a expresiilor, jocul influenţelor şi dificultatea răspîndirii normelor lingvistice s-ar lumina în mai mare măsură.