Omul în maro

Mergeam odată cu trenul între Craiova şi Bucureşti. În compartiment mai era un cuplu de tineri, un ţăran bătrîn într-un pulover gros de lînă şi un ins corpolent de vreo 60 de ani, cu ochelari groşi şi faţa pătrată, într-un costum maro cu reverele uşor presărate cu mătreaţă. Tinerii stăteau lipiţi unul de altul şi vorbeau în şoaptă, ţăranul moţăia, în vreme ce insul în costum maro îşi tot făcea de lucru scoţînd din cînd în cînd cîte un document din geanta sa diplomat pe care apoi (de fiecare dată) o închidea tacticos şi o punea pe locul de bagaje de deasupra scaunului. Îşi tot foia dosarele de carton pe care le ţinea pe genunchi (părea să compare nişte date). Uneori îşi arunca privirea pe geam făcînd ochii mici. "Pămîntul nu-i lucrat!" " a zis la un moment dat, dorind parcă să fie băgat în seamă. "E pîrloagă. Dacă nu se iau măsuri o să se aleagă praful, o să se deşertifice tot." Ţăranul a devenit dintr-odată prezent: "Dacă nu mai ştie nimeni pe ce-i proprietar? La noi în Mehedinţi e mai bine. Şi oamenii-s mai vrednici". "Da, dar voi aveţi proprietăţi fărîmiţate acolo. Eşti om bătrîn şi ar trebui să ştii că nu se poate face agricultură pe parcele risipite, de cel mult un hectar. E mult criticată acum cooperativizarea, dar oamenii ăia avuseseră ceva în minte." "Eu n-am aceeaşi părere, dar nu mai zic nimic, că văd că dumneata eşti om de pe la Bucureşti" " a conchis ţăranul, vîrîndu-şi capul în speteaza scaunului, ca pentru a mai trage un pui de somn. "Nu contează că-s de la Bucureşti, dar ştiu foooarte multe" " i-a replicat omul în costum, privind undeva în zare. Tinerii îşi încetaseră micile şoapte, atraşi de discuţie. "Avem şi noi un teren " interveni fata " voiam să ne facem o casă de vacanţă pe la Mehadia, dar nu mai avem bani şi ne gîndim acum să-l vindem. L-am primit în dar de la rude cînd ne-am căsătorit." "Nu e momentul să vindeţi acum " le spuse ferm omul în costum. Mai ales dacă e intravilan." "Păi, intravilan e, şi chiar aproape de centru." "Atunci, vă recomand să nu. Chiar dacă nu imediat, o să mai crească. Ştiu eu. Cu timpul însă, o să vedeţi că o să înceapă să se mărească şi preţul la terenul agricol. Ţara asta are nevoie de mîncare. O să şi exportăm alimente. Tot aşa cum e nevoie de revigorarea industriei, care a fost lăsată de izbelişte în mod intenţionat...Eu ştiu exact cum s-a întîmplat. Sînt interese foooarte mari în joc." Ultimele cuvinte le-a pronunţat abia perceptibil, ca pe un mare secret. Apoi a prins iarăşi a se uita în zare, peste pîrloagele care se perindau în mare viteză prin dreptul geamului. "Mata pari a fi un om mare", se băgă iar ţăranul care părea că nu mai putea adormi. Omul în maro confirmă uşor din cap vrînd parcă a spune: dacă aţi şti voi... "Mergeţi la Bucureşti?" " îl întrebă din nou fata. "Da, eu sînt de la Severin, dar acum stau mai mult la Bucureşti, cuuu.... treburi. Uite că ne apropiem de Videle. Acuşi vom ajunge." Şi se ridică să-şi încuie în geanta diplomat ultimele foi care-i rămăseseră pe genunchi. Îşi aranjă apoi poalele hainei şi-şi scoase un piepăn din buzunarul de la piept cu care începu a-şi aranja ceremonios puţinele fire de păr alb pe care le mai avea. Albul mătreţei de pe revere spori. Sfîrşind operaţiunea, omul ţinu să mai repete sfatul către tineri: "Să nu vindeţi acum, e mai bine să aşteptaţi". Ţăranul începu a se foi pe scaunul cu tapiţerie roşie, tot mai interesat de persoana în costum pe care o avea alături: "Dacă nu vă e cu supărare, domnu’, ’mneavoastră ce lucraţi?" Omul îşi umflă, plin de satisfacţie, pieptul, dar nu răspunse nimic. Ţăranul se frecă în cap. "Sînteţi funcţionar de stat?" " întrebă şi fata. În cele din urmă, după un oftat adînc, omul zise: "Lucrez sus". "Unde, adică, nu v-am văzut niciodată la televizor" " insistă fata, în ciuda ghionturilor cu care soţul ei încerca a-i da a înţelege că nu e cazul să pisălogească aşa o personalitate. Veni un alt oftat plin de importanţă şi omul făcu din nou ochii mici, murmurînd ca un suspin: "Foooarte sus". Tinerii îl priveau deja amuţiţi, iar ţăranul încerca parcă să se lipească de perete pentru a-i face mai mult loc pe scaun. Pînă la Bucureşti nimeni nu l-a mai întrebat nimic.