Odă bucuriei, Allegro ma non troppo

Istoria are uneori ironiile ei mai dulci sau mai amare, dar care, oricum ar fi, o fac dacă nu mai frumoasă, cel puțin surprinzătoare. Exemplu: Ludwig van Beethoven și Simfonia a IX-a, ultima sa capodoperă muzicală.

În 1817, Societatea Filarmonică din Londra l-a însărcinat pe Beethoven să compună o simfonie. Artistul s-a apucat serios de treabă abia prin 1822. Între timp, ironia istoriei (cea mai amară) a făcut ca acesta, unul dintre cei mai mari compozitori din toate timpurile, să își piardă aproape complet auzul. Chiar și așa, a continuat să compună și chiar să creeze una dintre cele mai remarcabile opere muzicale din repertoriul său, Simfonia cu numărul IX –  tot ironia istoriei, cea mai dulce de data asta.

Astfel, Beethoven a creat cea mai lungă și cea mai complexă simfonie realizată pînă la acea dată și i-a adăugat la final și o parte corală, ceea ce reprezenta o premieră – nici un mare compozitor nu mai apelase la soliști vocali într-o simfonie pînă atunci. Pentru această ultima parte, a patra, a operei, Beethoven a ales versurile lui Friedrich Schiller din poezia Odă bucuriei. Se gîndea încă de prin 1793, cînd avea 22 ani, să pună poemul lui Schiller pe muzică, iar acum venise momentul potrivit. Mereu vine, dacă știi să-l aștepți și mai ales să îl prinzi. Pe portativ.

Premiera Simfoniei a IX-a a avut loc în 7 mai 1824 la Viena, la teatrul Kärntnertor (teatrul nu mai există astăzi, în locul acestuia, în spatele Operei Vieneze de Stat, este Hotelul Sacher). Beethoven, deși cu auzul aproape complet pierdut, a dorit să dirijeze orchestra simfonică. Mai mult simbolic, desigur. Spectacolul a avut un dirijor oficial, iar muzicienii de pe scenă aveau indicații clare să nu le fie distrasă atenția de către marele compozitor care dirija frenetic. Nici lui Beethoven nu prea i-a fost distrasă atenția de aplauzele furtunoase ale publicului de la finalul simfoniei. Compozitorul a rămas cu fața spre orchestră cînd aceasta a terminat de cîntat, neauzind ovațiile din sală. Unul dintre soliști l-a atins pe umăr și l-a întors cu fața spre public, și astfel artistul a putut vedea ce efect a creat prin opera sa. Dulce-amărui. Contextul, nu efectul.

Istoria a continuat, iar Odă bucuriei a devenit și imnul Uniunii Europene, pe care îl vom auzi răsunînd zilele acestea, de Ziua Europei (9 mai).

Allegro ma non troppo. Contextul.

Mihaela Simina este licențiată în istorie (specializarea Relații Internaționale), scriitor, coprezentator și coautor (comentariu și scenariu) al serialului documentar România construită.