Oamenii-dosar
Mă folosesc, desigur, cam facil, pentru a porni acest articol, de o citare dintr-un roman al lui Zafón, în care un personaj observă că în meseria de scriitor supraviețuiesc cei care au priorități, nu principii. Nu foarte departe de acest algoritm se situează și o anumită categorie de profesori, și mă voi referi aici la aceștia din perspectiva capacității lor incredibile de a-și construi un CV, implicit un dosar. Ce sînt aceste dosare și la ce folosesc? Cele mai importante servesc la obținerea unui transfer, a unei detașări sau a gradației de merit. Gradația de merit fiind acel plus de 25% la salariu care, odată obținut, ți se acordă pentru cinci ani.
Ca inspector școlar sau membru al Consiliului consultativ al disciplinei, am avut ocazia să evaluez adesea astfel de dosare. Fără să mă refer acum decît tangențial la calitatea metodologiei și a grilei pentru evaluarea acestor dosare pentru gradații de merit, de exemplu, care merită o atenție distinctă, îmi mărturisesc uluirea și revolta pe care o aveam în fața acestei abilități și tenacități a unor colegi de a-și fabrica pur și simplu un întreg arsenal de hîrțoage, pe care tu, ca evaluator, le vedeai de la prima privire că sînt inconsistente, dar te blocai adesea în neputința de a face ceva. În principiu, dosarele conțin copii ale documentelor, pe care le avizează pentru conformitate cu originalul directorul unității școlare. Directorul nu are însă nici timpul, adesea nici competența de a respinge un document. Iar evaluarea unui dosar devine astfel o chestiune tehnică, pe care o poate face orice om, cu grila în față. Dar, pînă la acest pas, cum evoluează procesul? Vă ofer cîteva soluții, dacă aveți nevoie (luați-mi, desigur, afirmația în manieră ironică).
Dacă ai, de exemplu, nevoie de niște participări la simpozioane sau conferințe, naționale sau chiar internaționale, cum procedezi? Afli că, în satul X, școala a făcut un parteneriat cu încă vreo două școli din alte sate și cu o școală din satul Y din Republica Moldova și că organizează Simpozionul internațional de utilizare a resurselor media. Ce trebuie să faci? Mai nimic, doar să trimiți intenția ta de a fi membru al acelor „lucrări“ și un titlu al așa-zisei tale contribuții. Poate trimiți și comunicarea în sine, poate nici nu mai e necesară, dar oricum, poți trimite orice: nu există un board științific, o triere calitativă a comunicărilor, iar înapoi primești o diplomă cu aproximativ zece ștampile și semnături, începînd de la cea a școlii pînă la ale inspectoratelor, primăriilor, consiliilor județene etc. Uneori aceste manifestări sînt incluse în calendarele inspectoratelor școlare, alteori nici măcar atît. Ai bifat un simpozion național/internațional. Diploma se bagă la dosar. Ce comunicare ai avut tu? Păi, de exemplu, despre utilizarea metodei pălăriilor gînditoare într-o lecție. La o simplă căutare pe net, compilația de informații devine evidentă, ca să nu mai vorbim despre subțirimea contribuției științifice: dă cu minus.
Dar dacă ai nevoie de niște articole? Simplu: sînt nenumărate reviste online, unde poți trimite absolut orice banalitate sau chiar texte plagiate. Ți le publică, adesea contra unei sume, au ISSN, nimeni nu stă să mai verifice. În Cluj s a decis, în anii trecuți, ca aceste articole să fie solicitate integral la dosar – o idee bună. Am verificat astfel de articole pe Internet și mi s-a întîmplat cu destulă frecvență să scriu pur și simplu pe ele „plagiat“: copy-paste-uri grosolane, cu descrieri ale unor metode didactice, trîntite într-o pagină de revistă online, devenite articole de autor. Informații care de fapt circulă liber pe Internet, fără dublarea lor de o contribuție personală consistentă.
Un alt capitol, cărțile. Ai nevoie de o carte, de specialitate sau de didactică, poate un auxiliar didactic. Nimic mai simplu. Există edituri-fantomă, care în schimbul unei sume îți eliberează o copertă cu ISBN. Cel mai adesea cartea nu există. La dosar vezi doar o copertă. Cerînd cartea, poți avea diverse surprize, în cazul în care totuși există, eventual doar în format electronic, netipărită. De la o broșură de 45 de pagini, în care e prezentată teoria subiectului și a predicatului, preluată aproape fără modificări din vreo carte de gramatică, pînă la elucubrații fără cap și coadă pe marginea unor scriitori, compilații critice în cel mai bun caz. Cea mai simpatică găselniță este cooptarea vreunui universitar sau critic literar, nu dintre cei care ocupă prima scenă, mi-e și jenă să spun aceste lucruri, desigur, oameni care acceptă pe baza unor relații personale să dea un aviz științific în calitate de referenți, eventual să adauge și că respectiva lucrare poate fi utilizată în scop didactic. Ca evaluator, tehnic vorbind, ești obligat să punctezi. Am văzut astfel de broșuri, 20 de pagini de poezele, de exemplu, de o calitate mai mult decît provincială, cu aviz științific al unui universitar și cu mențiunea că e o lucrare care poate avea și utilizare didactică. Nici lucrare științifică, nici carte didactică, nici literatură. Un amalgam de inconsecvențe și de absurdități, pentru a bifa cît mai multe dintre cerințele unei grile de evaluare.
Mai sînt și alte formule, chiar mai scandaloase. Diplome de la olimpiade și concursuri, împrumutate de la colegi, modificate cu pastă corectoare, scris alt nume și trase la xerox, sute de concursuri-fantomă irelevante, vînate prin tot felul de colțuri ale țării, organizate de fiece unitate școlară, parteneriate fictive și altele, și altele.
Dar de ce spun aceste lucruri? Pentru că, pe lîngă aceste cazuri, sînt profesorii care își iau în serios nu prioritățile, ci principiile. Sau pentru care principiile sînt priorități. Nu dosarele fabricate. Oamenii care lucrează serios, care merg la simpozioane cu greutate, care scriu articole și cărți cu consistență științifică. La urmă, ajung în aceeași oală, iar evaluatorul, că e el inspector sau membru al Consiliului consultativ, e cam legat de mîini. Există soluții? Ar exista, cred eu: în primul rînd indexarea revistelor și a editurilor care sînt recunoscute pentru calitate, apoi indexarea simpozioanelor recunoscute în preuniversitar, stabilirea criteriilor de calitate ale acestora, impunerea existenței board-ului științific universitar pentru acestea. Subiectul nu se închide în aceste puține rînduri, e destul de dezbătut pe marginea lui.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.
