O seară cu un preşedinte şi un şofer

Era ziua în care echipa României întîlnea Slovenia în meciul de baraj pentru calificarea la mondialul din Coreea de Sud din 2002. Trebuia să-l intervievez pe cel care tocmai cîştigase şefia Partidului Democrat. Era toamnă, deja întuneric şi afară ploua. Am intrat în sediul din Aleea Modrogan, unde am fost invitat să aştept pe o canapea în holul din faţa biroului. Mi-am amintit cum tot aşa, într-o zi friguroasă, cu cîţiva ani mai înainte, intrasem în aceeaşi clădire pentru un interviu cu precedentul lider al partidului. Mă primise cu multă politeţe şi cu şarmu-i cuceritor care-l făcuse celebru la Revoluţie. Avusesem însă ghinionul ca bateriile reportofonului să se consume chiar atunci. El mi-a explicat că trebuie să fie din cauza frigului şi s-a oferit să le încălzească în mînă (moment în care mi-a trecut prin minte că, pentru un interviu corect, e probabil un noroc că nu sînt femeie). Dar, cum nici cu bateriile încălzite n-a mers, el a hotărît să vorbească mai rar, aşa încît să-i pot nota răspunsurile pe hîrtie... În timp ce îmi aminteam toate astea, în biroul noului preşedinte se succedau tot felul de indivizi. Programul se prelungea şi constatam că se apropia ora de începere a meciului pe care de bună seamă aveam să-l pierd. După alte multe minute de aşteptare, omul a ieşit în sfîrşit din birou, pentru a mă întîmpina. M-a invitat înăuntru şi m-a poftit să stau la masă pe un scaun, aşa încît să pot vedea şi ecranul televizorului unde, de ceva vreme, începuse transmiterea meciului. I-am mulţumit, dar am spus că nu mă pot concentra la interviu în timp ce mă uit la meci şi m-am aşezat cu spatele la televizor. El a dat sonorul încet, s-a aşezat într-o parte şi părea cu gîndurile adunate la ceea ce îl întrebam eu. Răspundea, de altfel, foarte atent şi coerent. Din cînd în cînd însă, avea unele tresăriri care îmi dădeau de bănuit. Nu ştiam dacă nu cumva se uită cu un ochi peste umărul meu la meci. A continuat totuşi să răspundă la fel de bine şi atunci cînd am pus nişte întrebări mai dificile. Dintr-odată însă, în mijlocul unei fraze a sărit ca ars strigînd: "Nu se poate!". De fapt, se uita şi la meci, iar în acel moment slovenii dăduseră gol. Am văzut şi eu reluarea şi... oricum, interviul se cam încheiase. M-a invitat să stau să văd meciul pînă la sfîrşit, dar am refuzat politicos (ca un ziarist educat ce eram) şi am părăsit biroul, uimit de demonstraţia de atenţie distributivă la care asistasem. Afară continua să plouă. Am comandat un taxi, de la una din firmele cu care postul nostru de radio avea o înţelegere. Nu le dădeam bani şoferilor, ci nişte bonuri pe care ei ştiau că le pot deconta imediat. Maşina a apărut foarte repede, dar la volan era un şofer nervos: "Ce vreme de căcat, domnule! Ce echipă de căcat... Am plecat de acasă să mai fac un ban că prea m-am enervat şi n-am rezistat să văd meciul pînă la capăt". I-am dat dreptate, sperînd că o să tacă. Şi o vreme chiar a tăcut... La un moment dat însă, a izbucnit din nou blestemînd vremea, bălţile, echipa de fotbal cu antrenorul ei cu tot, conducerea ţării şi în general "viaţa asta de căcat". Pînă am ajuns acasă s-a liniştit. I-am dat bonul pe care am scris o sumă care să includă şi bacşişul şi i-am spus "Bună seara!". N-a răspuns la salut şi în timp ce coboram din maşină, am observat cum ţinea peticul acela de hîrtie în dreptul volanului şi-l privea stupefiat cu ochii holbaţi. Am crezut întîi că e ceva greşit, apoi am simţit că trebuie să mă depărtez cît mai repede şi să-l las în pace. N-am parcurs cinci metri că l-am auzit răcnind: "De ce mi se întîmplă toate astea numai mie? Mie de ce nu mi se dau bani, ci doar hîrtii d-astea? De ce nu-mi dai bani, domnule?". Violenţa din glasul lui m-a făcut să renunţ la orice explicaţii şi să mă grăbesc mai tare pe alee spre intrarea blocului. Am mai întors însă o dată privirea, cît să-l văd cum începuse să-şi izbească ritmic capul de volan. Gest care producea un zgomot surd şi zguduirea întregii maşini. Din cer continua să cadă o ploaie deasă şi rece...