O poveste cu un bolnav

Acum vreo cîţiva ani, am cunoscut o familie dintr-un oraş de provincie care m-a ajutat să depăşesc unele obstacole birocratice legate de nişte acte. Şi eu, şi ei ştiam că foarte probabil aceea era prima şi ultima întîlnire dintre noi şi m-a surprins să văd cît sînt de drăguţi şi serviabili, fără să-mi ceară ceva sau să aibă măcar în vedere vreun avantaj. Era şi o perioadă în care nu te aşteptai să primeşti ceva pe gratis, omenia era cu totul demonetizată. Văzîndu-mă încurcat că nu pot să mă recompensez, oamenii au folosit o formulă liniştitoare de genul: "Lăsaţi că poate o să avem şi noi vreodată nevoie de dumneavoastră prin Bucureşti...". Ei bine, n-au trecut mai mult de două săptămîni şi, din păcate pentru ei, a apărut acea nevoie de ajutor din partea mea, într-o variantă de urgenţă. Bărbatul familiei, care era poliţist, a avut un accident grav de maşină, iar soţia lui m-a sunat spunîndu-mi că e transportat cu salvarea către Bucureşti, aflat aproape în comă, că ea n-a fost lăsată să-l însoţească şi că va fi dus la un spital de urgenţă din Capitală. Mă ruga să merg acolo, să întîmpin salvarea şi să am grijă de ce se întîmplă cu soţul ei accidentat, pînă cînd vor reuşi să ajungă acolo şi membrii familiei. M-am grăbit să ajung la acel spital, unde am constatat că salvările veneau cu o frecvenţă de-a dreptul sinistră. Eu întrebam fiecare şofer de unde vine. A trecut ceva vreme pînă cînd în faţa triajului a apărut şi maşina care-l transporta pe omul meu. Un brancardier a deschis uşile din spate. Acolo era un bărbat bandajat la cap care gemea. "Îl cunoşti?" - m-a întrebat brancardierul. Am răspuns afirmativ, deşi nu eram foarte convins, şi el mi-a zis: "Păi atunci ia-l!", după care a plecat lăsînd uşile deschise. A apărut şi şoferul care m-a îndemnat la rîndul lui să trag targa afară din salvare. Întrucîtva derutat, dar văzînd că nu sînt şanse să vină altcineva să facă acea operaţiune, am început, neîndemînatic, să scot targa. "Hai domnule, mai repede" - m-a grăbit şoferul, punînd şi el o mînă. Eram uimit de ce se întîmplă, dar nu prea era momentul să-mi manifest indignarea pentru că omul de pe targă avea nevoie de ajutor cît mai repede. Am intrat în spital împingînd targa cu rotile şi neştiind încotro ar trebui să mă îndrept. Pe coridor, un portar s-a repezit să-mi deschidă o uşă şi am bănuit că pe acolo trebuie să fie drumul celor veniţi cu targa. După ce am trecut, l-am auzit însă pe portar protestînd că munceşte degeaba. Ar fi trebuit, credea el, să-i dau nişte bani. Plin de stoicism, am continuat să împing aiurea targa cu rănitul care gemea, prin spitalul necunoscut. I-am cerut unei asistente care mi-a ieşit în cale să-mi spună ce trebuie să fac. M-a întrebat la rîndul ei ce are bolnavul. Discuţia era uşor absurdă, dar, din aproape în aproape, am nimerit la secţia potrivită. Acolo am fost supus unui tir de întrebări oţărîte, printre care şi unde-i fişa pacientului. Evident, n-aveam habar şi a trebuit să explic pe rînd mai multor persoane că nu sînt nici şoferul şi nici brancardierul. M-au întrebat care e numele de familie al bolnavului şi am realizat că nu-l ştiu. Stupefiaţi, oamenii în halate albe m-au întrebat cine sînt de fapt eu. Atunci am izbucnit la rîndu-mi, spunîndu-le că din păcate pentru ei sînt jurnalist, dar că mai important ar fi să-şi pună la punct procedurile de primire în spital, mai ales pentru cazurile grave. N-au părut prea impresionaţi şi mi-au spus că trebuie să merg cu bolnavul la tomografie. L-am dus acolo, iar operatoarea mi-a spus că trebuie să-l ţin bine ca nu cumva să se mişte. Adică să încasez şi eu o doză de radiaţii. După tomografie am fost trimis, eu cu bolnavul meu, la un cabinet de radiologie simplă, loc în care am cerut totuşi un halat de plumb pentru protecţie. În sfîrşit, la un moment dat, rănitul a intrat pe mîna celor de la terapie intensivă. Trebuia, se pare, operat la cap. A doua zi am revenit la spital pentru a sta de vorbă cu doctorul care urma să-l opereze. Între timp apăruseră şi rudele omului, dar am ţinut să mă asigur şi eu că e pe mîini bune. Chirurgul desemnat să-l opereze m-a ignorat vreo oră, deşi ştia pentru ce venisem. Cînd, în cele din urmă, a catadicsit să mă primească în cabinetul său, m-a chestionat sever: "Cunoştinţa dumitale băuse înainte să facă accidentul?"