O luptă pe viață și pe moarte
Lupta dintre David și Goliat, povestită în Vechiul Testament (Cartea întîi a regilor; 17, 1-34), este rememorată ori de cîte ori cel care pare mai puternic pierde în confruntarea cu cel care pare mai slab sau, altfel spus, ori de cîte ori forța brută este învinsă prin inteligență. Traducerea acestui text biblic de către Bartolomeu Anania îl pune în lumină mai mult pe scriitor decît pe teolog. Descrierea celor doi luptători evidențiază nu numai diferența de calibru dintre un uriaș și un copilandru, ci și diferența de inteligență tactică dintre ei. Înfățișarea lui Goliat – înalt de doi metri, cu chivără și platoșă de zale, cu pulpare și apărătoare de aramă între grumaji, cu o suliță de aproximativ 18 kilograme, avînd o coadă cît sulul de la războiul de țesut – era înspăimîntătoare. David a aruncat tunica de război, coiful de aramă și sabia primite de la Saul, fiind înarmat doar cu un toiag, o praștie și cinci pietre netede de rîu în traista ciobănească. Luînd o piatră din traistă, David a pus-o în praștie și l-a lovit pe Goliat de la distanță, în frunte, iar uriașul a căzut mort, cu fața la pămînt. Abilitățile tactice și strategice ale lui David, prefigurînd arta militară, au fost confirmate, după ce i-a luat locul lui Saul, ca rege, în războaiele în care i-a condus pe evrei la victorie. Dar această poveste are și un alt înțeles, care, deși este evident în relatarea biblică, rămîne totuși mai mereu în umbră. David și Goliat nu sînt războinici care se înfruntă pentru o miză personală. Între Soco și Azeca era așezată oastea Filistenilor, iar în Valea Stejarului era rînduită în linii de luptă oastea lui Israel, condusă de regele Saul. David și Goliat sînt exponenții celor două oști. Acestea nu sînt angajate în mod direct în bătălie, ci prin reprezentanții lor. Confruntarea dintre David și Goliat are o dimensiune simbolică, victoria unuia dintre ei însemnînd victoria lui Israel sau a Filistenilor. Dar dimensiunea simbolică este una efectivă: imediat ce Goliat este învins de David prin inteligență și abilitate, Filistenii au fugit de pe cîmpul de luptă, urmăriți de evrei pînă în Gat și pînă la Poarta Ascalonului. Prin această dimensiune simbolică, întîmplarea biblică a inspirat de-a lungul mileniilor nu numai confruntări asemănătoare, cu miză militară, ci și confruntările prin reprezentanți, pentru recunoașterea sau cîștigarea dreptății.
Desfășurate la început într-o variantă militară, iar apoi în forma duelului judiciar propriu-zis, aceste confruntări aveau pe lîngă încărcătura simbolică a reprezentării și o dimensiune pe cît de reală, pe atît de dramatică, întrucît erau lupte pe viață și pe moarte. Cel înfrînt nu era doar rănit, de cele mai multe ori era chiar ucis. Se murea la propriu pentru adevăr și dreptate. Nu era vorba de pedeapsa cu moartea aplicată în urma unui proces mai mult sau mai puțin echitabil, ci de posibilitatea sacrificiului, asumată de către toți combatanții, ca preț al adevărului și al dreptății. În istoria justiției, această modalitate violentă de desfășurare a unui proces, în sens juridic, a continuat multă vreme chiar și după ce reprezentanții părților în dispută au renunțat la armele fizice, iar lupta dintre ei a dobîndit o a doua dimensiune simbolică. Într-adevăr, în Roma antică, în procesul judiciar părțile puteau fi reprezentate de avocați. Acești reprezentanți, formați ca oratori, nu mai luptau cu arme fizice, iar victoria unuia dintre ei nu mai presupunea moartea fizică a celuilalt. Logica și retorica au înlocuit armele mortale, iar centrele de instrucție militară au fost dublate de școli de argumentare. Voluminosul manual al lui Quintilian, Arta oratorică, este dovada complexității cursurilor și a rafinamentului metodelor de predare din aceste școli. Istoricii confirmă că activitatea de profesor de retorică în vechea Romă era destul de lucrativă. Nu același lucru se poate spune despre avocați, care, timp de aproape trei secole, nu au avut dreptul să primească onorarii, pînă cînd împăratul Claudius a înlăturat această restricție, dar a prevăzut un onorariu maximal de 10.000 de sesterți, ceea ce nu era puțin.
Din acel moment a început cu adevărat lunga istorie a profesiei de avocat, cu perioade de mărire, de decădere și de resurecție, inclusiv în România. După prestigiul de care s-a bucurat în perioada interbelică, profesia de avocat a devenit cenușăreasa profesiilor juridice în timpul regimului comunist, iar după prăbușirea acestuia a cunoscut o adevărată resurecție, odată cu statuarea dreptului la apărare în Constituție, în procedura civilă și în cea penală – garanție esențială a dreptului la un proces echitabil, în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale. Onorată și hulită, născătoare de invidii și de recunoștință, profesia de avocat a devenit indispensabilă în procesul judiciar modern. În cele mai multe procese penale asistarea învinuiților sau a inculpaților de către avocați este obligatorie, ceea ce implică și obligația statului de a asigura fondurile necesare pentru ca să poată beneficia de asistență juridică și cei care nu au resurse financiare. Chiar și în procedura civilă a fost prevăzută obligativitatea asistenței juridice pentru cei care exercită calea de atac extraordinară a recursului, dar această dispoziție legală a fost considerată de Curtea Constituțională ca fiind contrară dreptului la un proces echitabil. Soluția este discutabilă, susținîndu-se, nu fără temei, că instanța de contencios constituțional a încălcat ea însăși dreptul la un proces echitabil.
Nu este locul aici pentru o pledoarie (mereu necesară) în favoarea profesiei de avocat. Modul în care se exercită este cel mai bun mod de apărare a acestei profesii, în dubla ei dimensiune simbolică. Chiar dacă avocații nu se confundă cu părțile pe care le reprezintă, totuși în mod simbolic această asimilare se produce. Apoi, chiar dacă bătălia judiciară nu mai are ca rezultat moartea fizică a unuia dintre combatanți, lupta rămîne totuși una pe viață și pe moarte: în orice proces judiciar este vorba despre viața sau moartea adevărului și a dreptății.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.