O lecție sau poate chiar lecția

Publicat în Dilema Veche nr. 884 din 18 - 24 martie 2021
De la Bacalaureat la dreptul moral jpeg

Într-una din puținele zile dintre o carantină teatrală și alta, am văzut premiera Lecției de Eugène Ionesco, la Teatrul Nottara. Îl apreciez pe Felix Alexa, mă bucur de cîte ori am ocazia să-i văd spectacolele, așa că am trecut peste reticențele sanitare și am mers în sala teatrului de pe Magheru. Cum nu sînt critic de teatru, nu voi scrie aici părerea mea despre spectacol. Despre piesa lui Ionesco, însă, aș spune cîteva lucruri, cu atît mai mult cu cît mi se pare că are o foarte interesantă actualitate.

În general, teatrul lui Eugène Ionesco nu e generos cu cititorii săi. Nu e deloc „literaturizabil”, dacă-mi permiteți cuvîntul. Poți sta în fotoliu și citi ore-n șir dramaturgia scrisă de Shakespeare, Cehov, Ibsen, OʼNeill, nu mai vorbesc de cea a unui Tennessee Williams, atît de sentimentală și de lirică. Piesele acestor autori au tot ce e necesar unei lucrări literare: personajele au psihologii bogate, au destine care adesea se intersectează cu istoria, au o epică, conflicte, întîmplări, „stări” una după alta, simți în ele sarabanda necesității și a întîmplării. Piesele lui Ionesco, însă, privite ca litere ordonate în pagini, nu au nici un sens. Nu oferă nimic. Cititorul pieselor sale are cam aceeași experiență ca aceea a cuiva care nu știe notele muzicale și răsfoiește știmele unei simfonii de Beethoven. Portativul încărcat cu semne muzicale este departe de a fi muzică; textele dramatice ale lui Ionesco sînt încă și mai departe de a fi teatru. Așa cum muzica lui Beethoven este doar ceea ce se aude cînd o orchestră execută partitura simfoniei, teatrul ionescian există doar cînd actorii, aflați într-o regie, aflați într-o scenografie, joacă piesa scrisă pe hîrtie.

Performanța lui Ionesco este, astfel, excepțională, căci el e unul dintre cei foarte puțini (de nu cumva singurul) care poate produce teatru la modul absolut, ducîndu-ne la punctul zero al teatrului, adică acolo unde teatrul se naște, practic, din nimic, acolo unde teatrul există singur, fără nici un fel de prealabil, eliberat de literatură, eliberat de retorică – un teatru de cea mai înaltă puritate. Un teatru 100% viu, real, de o realitate palpitantă, tocmai pentru că este 100% efemer. Ei bine, găsind astfel un adevăr dintre cele tari, Ionesco ne arată că teatrul de înaltă puritate este deșertic și dezesperant; la Ionesco, absurdul și absolutul sînt același lucru. Purificînd teatrul la cel mai înalt grad, Ionesco începe să construiască o ontologie. Toți marii dramaturgi ai lumii spun lucruri esențiale despre viață; cîțiva – și Ionesco e printre ei – spun ceva important despre existență.

Personajele ionesciene sînt schematice, cu psihologie incertă, relațiile dintre ele sînt minimale, în sensul că vorbesc unele cu altele, dar nu interacționează. La Ionesco nu există suflet, nu există ură sau iubire, nu există prietenie sau invidie, nu există fericire și nici umilință. Toate acestea, împreună, alcătuiesc materia primă a teatrului dintotdeauna, și exact pe toate acestea, împreună, le dă deoparte Ionesco. „Stările”, cele pe care orice actor serios e înnebunit să le joace și să le stîrnească, par un fel de balast numai bun de abandonat pentru Ionesco. Ar fi un teatru rece, deșertul ar fi de gheață, dacă nu am descoperi imediat că, în forma lui cea mai pură, teatrul este profund tragic, dureros.

Ei bine, suferința pe care aparenta ariditate a materialului o produce cititorului pieselor lui Ionesco e nimic față de dificultățile pe care le are regizorul care vrea să-i monteze piesele. Cum la Ionesco nu există, practic, personaje în sens dramatic, ci doar sumare schițe tip, precum Bérenger, sau figuri fără nume, precum Profesorul, Eleva, regizorul trebuie să le creeze din nimic. Personajele din textele dramatice ale lui Ionesco sînt contururi ale vidului. Ca să rămînă în marea convenție a teatrului mai mult sau mai puțin stanislavskian, regizorul este obligat să le „încarce”, să le dea psihologie, trecut, linie destinală. La rîndul lui, actorul simte nevoia să joace, deși textul ionescian aproape că interzice așa ceva. Astfel, ceea ce vedem pe scenă de cîte ori se joacă o piesă de Ionesco nu e niciodată ceva scris de Ionesco, ci e ceva cu totul creat de regizor. La limită, aș spune că toate montările de Ionesco sînt mari trădări ale sale, dar mă întreb dacă nu cumva tocmai asta este lecția ascunsă pe care el o dă: teatrul pur e o trădare! Sau, mai precis, o luare în posesie a ceva ce nu e al tău – regizor – și nici chiar al tău – spectator –, ci a fost cîndva și într-o oarecare măsură al cuiva, zis autor...

Niciunde mai mult decît în Lecția – poate doar în piesele mai tîrzii, cele pe care Matei Călinescu le numește „onirice”, precum Pietonul aerului sau Setea și Foamea – nu găsesc înțelesul clar al acestui dialog pe care Ionesco povestește că l-ar fi avut cu Brâncuși, cînd i-a fost prezentat marelui sculptor în zorii anilor ʼ50, Ionesco fiind încă nimeni în ierarhiile pariziene, iar Brâncuși fiind deja Brâncuși: Brâncuși: „Cu ce te ocupi?” Ionesco: „Scriu piese de teatru.” Brâncuși (provocator, cum era adesea cu noii veniți): „Urăsc teatrul.” Ionesco: „Și eu. De-aia scriu piese...”

Reîntîlnirea mea cu textul Lecției mi-a prilejuit, însă, și un alt gînd. Unul care vine direct în vremurile noastre. Probabil că replica cea mai cunoscută a piesei este „Aritmetica duce la filologie și filologia duce la crimă”. Întreaga piesă este, de altfel, o paradă strălucitoare de (anti)logică. Este o probă impresionantă că logica practicată fără inimă este absurdul însuși, de nu chiar crima însăși. Toate tiradele pedagogice ale Profesorului sînt logice. El încearcă să aducă Eleva în „sistemul” său de cunoaștere, acolo unde informația se combină logic. Există o lectură foarte răspîndită a acestei piese în care Profesorul e un satrap dement (am auzit de montări în care e Stalin, Hitler) sau doar un fel de maniac sexual, iar Eleva este o victimă inocentă trimisă chiar de părinți în „gura lupului”. Aceste lecturi, dragi contemporanilor noștri, țin să expună tirania intelectual-sexuală denunțînd relația dintre profesor (mascul) și elevă (femeie), care este cumva un fel de exemplu paradigmatic al relației abuzive. Ele spun răspicat – de fapt, strigă – că școala-i praf, familia-i praf, relațiile de mentorat în tipar clasic sînt praf.

Dar, văzînd piesa montată de Felix Alexa, am realizat (chiar dacă nu asta a fost intenția regizorului) că ea pune în discuție ceva mult mai important. Nu e vorba de relații (de altfel, e absurd să postulezi relații în piesele prin esența non-relaționale ale lui Ionesco). E vorba despre statutul cunoașterii omenești. Atenție: nu cuvintele ucid, ci filologia, adică știința omenească despre cuvinte, ucide! Matei Călinescu atrage atenția că, odată cu Lecția, Eugène Ionesco începe să abordeze tema răului în lume. Răul în istorie (așa cum pare a se citi această piesă astăzi) e doar o subtemă a răului în lume. Nu spun că lectura uzuală a piesei nu se susține. Ce spun, însă, este că piesa pare că vrea mai mult decît i se dă. Nu e o piesă despre femei subjugate într-o societate macistă și nici despre Hitler și Stalin, e o piesă despre răul care se ascunde în cunoaștere. O cunoaștere fără suflet, fără sens, abstractă cît să fie prestigioasă, dar foarte periculoasă pentru că e amorală. În fond, filologia vine din aritmetică, nu-i așa? Mai înainte de lecția de filologie, Profesorul predase Elevei lecția de aritmetică și Eleva s-a dovedit excelentă la adunare, dar incapabilă să facă scăderi. O generație care acumulează, dar nu știe să piardă nimic. (Profesorul: „Aveți mereu tendința să adunați. Trebuie să știți și să scădeți. Nu trebuie doar să integrați. Trebuie să și dezintegrați. Asta-i viața. Asta e filozofia. Asta-i știința. Ăsta e progresul, civilizația.”)

Dar să nu devenim patetici: în fond e o lecție doar, una dintre miliardele de lecții predate și receptate pe lume. Nici de ea nu vom ține seama, căci omul este singurul animal care nu învață nimic din lecțiile pe care i le dă viața. Ciudat, el este și singurul care le poate pricepe. Supremă ironie!

Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Inamicul
Occidentul începe, încet-încet, să abandoneze iluziile că Rusia poate fi tratată altfel decît ca inamic.
Bătălia cu giganții jpeg
Și-am încălecat pe-o șa...
Au trecut 23 de ani de cînd am intrat pentru prima dată în redacția Dilemei.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Comunicare fără comunicare
Abilitatea de a perora fără să spui nimic e, pare-se, înzestrarea obligatorie a cuiva care vrea să-și asigure o carieră publică de succes.
Frica lui Putin jpeg
Monoteisme
Politeismul este relativ favorabil toleranței și pluralismului.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
De ce enervează claritatea morală și pe unii, și pe alții
Claritatea morală nu e limpezimea conștiinței emitente, ci limpezimea privirii asupra realității.
Hong Kong 1868 jpg
Hong Kong
În 1898, Marea Britanie și China au semnat un tratat prin care celei dintîi i se concesiona pentru încă 99 de ani orașul-port.
p 5 WC jpg
Cine și cum luptă cu inflația
Inflația nu este decît o „taxă” pe care o încasează statul și mediul economic și o plătesc consumatorii.
Iconofobie jpeg
Mă mir fără a fi uimit
Surpriza spirituală, generată de o realitate care te fascinează, îți stîrnește, instantaneu, curiozitatea, interesul adînc și, apoi, apetitul pentru cunoașterea ei.
„Cu bule“ jpeg
Șaiba
Nu știm exact cînd și de ce tocmai „șaiba” a devenit, în româna colocvială, emblema depreciativă a muncii manuale grele.
HCorches prel jpg
Un salut din Vama Veche
Am scris de multe ori despre nevoia schimbării grilelor de lectură, despre nevoia de a deschide, prin textele propuse spre studiu, căi de acces spre dezvoltarea personală și spre experiența cotidianului, despre nevoia de a folosi aceste texte în cheia valorilor contemporaneității.
p 7 jpg
Calea spre premodernitate a Rusiei
Putin „e chipul unei lumi pe care mintea occidentală contemporană nu o înțelege“.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Avort
Interzicerea avorturilor nu era o simplă lege restrictivă, ci devenise un instrument de represiune, de șantaj și teroare.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Locul în care democrația liberală s-a dus să moară
Instalat la putere la finalul anului trecut, cabinetul Petkov a promis ferm o ruptură cu trecutul de corupție și guvernare ineficientă.
Bătălia cu giganții jpeg
Cîte sortimente de brînză se produc în Franța?
Confruntat cu o asemenea blocadă, președintelui îi va fi foarte greu să guverneze în cel de-al doilea mandat.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Teme „riscante” ale dezbaterii religioase
Părintele Iustin Marchiș, de care mă leagă o viață de dialog spiritual, mi-a trimis, de curînd, mai multe pagini din textele protodiaconului Andrei Kuraev, teolog neconvențional al Bisericii Ortodoxe Ruse.
Frica lui Putin jpeg
Contrafactualități
Rămîne aproape întotdeauna în istorie un rest inexplicabil prin considerente pur raționale, prin forțe obiective, prin factori clasificabili și relevanți statistic ori prin determinisme sociale.
AFumurescu prel jpg
Pe repede-încet
Zilele acestea am ajuns în țară și m-am străduit din răsputeri, ca de fiece dată, să (re)înțeleg societatea românească.
o suta de ani in casa noastra cover opt jpg
Istorie pentru copii și prăjitură cu ouă
Cititorul este purtat printr-un întreg univers ilustrat de obiecte de epocă, toate care mai de care mai interesante, ce înfățișează poveștile și informațiile din text.
O mare invenție – contractul social jpeg
Este necesară schimbarea actualei forme de guvernămînt? (II)
Nu mai cred astăzi că forma de guvernămînt stabilită prin actuala Constituție este sursa disfuncționalităților și eșecurilor sistemului politic din România.
Iconofobie jpeg
Pesimistul, un personaj respectabil
Omul înțelept sesizează, în efemeritatea lucrurilor, prin extrapolare, vremelnicia întregii lumi și, ca atare, își poate permite să verse, compasiv, o lacrimă de regret.
„Cu bule“ jpeg
Urmăritori, adepți, follower(ș)i
Influența engleză actuală, mai ales cea manifestată în jargonul Internetului, poate produce anumite perplexități vorbitorilor din alte generații, atunci cînd schimbă sensurile uzuale și conotațiile pozitive sau negative ale cuvintelor.
HCorches prel jpg
Ce oferim și ce așteptăm
Predăm strungul în epoca informatizării.
p 7 WC jpg
Opt lecții ale războiului din Ucraina
Interdependența economică nu preîntîmpină războiul.
Un sport la Răsărit jpeg
Țiriac zice că îl vede pe Nadal murind pe terenul de tenis. Adică Nadal e muritor?
Ce va muri e o anumită idee despre sport, aceea că iei corpul tău, aşa cum l-ai clădit cu muncă şi apă plată, şi faci tot ce poţi pentru a învinge fără reproş.

HIstoria.ro

image
Cine a detonat „Butoiul cu pulbere al Europei” la începutul secolului XX?
După Războiul franco-prusac, ultima mare confruntare a secolului XIX, Europa occidentală și centrală se bucurau de La Belle Époque, o perioadă de pace, stabilitate și creștere economică și culturală, care se va sfârși odată cu începerea Primului Război Mondial.
image
Diferendul româno-bulgar: Prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat România după obţinerea independenţei
Pentru România, prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat după obținerea independenței a fost stabilirea graniței cu Bulgaria.
image
Controversele romanizării: Teritoriile care nu au fost romanizate, deși au aparținut Imperiului Roman
Oponenții romanizării aduc mereu în discuție, pentru a combate romanizarea Daciei, acele teritorii care au aparținut Imperiului Roman și care nu au fost romanizate. Aceste teritorii trebuie împărțite în două categorii: acelea unde romanizarea într-adevăr nu a pătruns și nu „a prins” și acelea care au fost romanizate, dar evenimente ulterioare le-au modificat acest caracter. Le descriem pe rând.