O corabie printre dune

După vreo oră şi jumătate de mers cu barca prin canale cu ape limpezi şi întunecate, pline de stuf unduitor, de nuferi albi şi galbeni, de stîrci, pelicani, egrete şi alte păsări graţioase, zărim cele două turle argintii ale bisericii din Letea. Debarcăm la marginea satului unde într-o căruţă ne aşteaptă două femei tinere, Olimpia şi Mara. Barcagiul le-a anunţat la telefonul mobil că venim. Ne întîmpină şi ne întreabă dacă vrem tradiţionala ciorbă de peşte, înainte sau după plimbarea prin pădure. Le spunem că după. Urcăm în căruţa trasă de doi cai " Mircea din stînga şi Mircea din dreapta ", Mara se suie pe capră, ia hăţurile în mîini şi porneşte destul de vijelios, dîndu-ne pe spate. Ne ţinem bine cu mîinile de banchetele improvizate din scîndură. Îşi cere scuze pentru inconvenientele transportului. Străbate uliţele satului cu casele lui ca de muzeu, vopsite în alb şi albastru, acoperite cu stuf. În dreptul casei Olimpiei opreşte şi o lasă să coboare, ea va pregăti ciorba. Părăsim satul şi ne apropiem de pădurea despre care de multe ori am citit în presă că e în mare pericol de a fi distrusă. Nu văd nicăieri vreo urmă de defrişare. Mara ne spune că înainte, localnicii intrau şi îşi luau lemne cît le trebuia pentru iarnă. Acum, de cînd au înconjurat întreaga pădure cu un gard de sîrmă ghimpată, oamenii primesc cîte o cotă de lemne, şi nu mai au voie să-şi ia singuri. Prin locurile în care nisipul e mai mare, caii trag mai greu, căruţa încetineşte, apoi demarează iar în trombă, atît însă cît să nu-şi piardă pasagerii. Mara ne spune că în satul lor nimeni nu are un loc de muncă. "Trăim din pescuit, din agricultură (dar de cînd nu mai prea plouă, e cam rău) şi mai plimbăm şi turişti care s-au înmulţit în ultima vreme. Vin şi din afară." După vreo doi kilometri de mers în căruţă, printre arborii crescuţi parcă direct din nisip, ajungem într-o poiană cu iarbă şi nisip. Aflăm că localnicii spun acestor poieni hasmacuri. Mara sare de pe capră, leagă hăţurile de o creangă mai zdravănă şi ne face semn s-o însoţim. "Mai sînt şi alţii" " ne spune, arătînd spre o camionetă verde şi înaltă, "parcată" în mijlocul hasmacului. Neobişnuită ca şi fauna Deltei, pare făcută din piese adunate de la mai multe maşini. În remorcă sînt instalate banchete pe care au stat probabil turiştii aduşi la pădure. Peste cîteva minute ne apare în faţă şi grupul. Vreo 20 de englezi, în frunte cu un entuziast, un fel de Paganel care poartă pe cap o caschetă cu urechi şi ţine în mînă o plasă de prins fluturi. Cu toţii par a fi într-o veşnică uimire de orice văd în jurul lor. Mara se afundă în pădure, călcînd apăsat prin nisip cu şlapii ei albaştri, de plastic. Noi o urmăm. Blondă şi într-un trening roşu, se distinge uşor în peisaj. Ne duce la cel mai vechi arbore din pădure, un stejar scorburos "despre care bătrînii spun că ar avea 700 de ani". Ajungem şi la fîntîna cu cumpănă, zisă "a lui Omer", un om foarte voinic care ar fi trăit singur şi ar fi murit prin anii ’70. Se spune că venea cu cîte un sac mare de făină în spate, de la zeci de kilometri, tocmai de la Sulina. El ar fi săpat şi fîntîna. "Astăzi, oamenii nu mai sînt aşa mari " ne spune Mara ", ne-am corcit cu toţii şi ne-am micşorat." E lipoveancă şi acasă vorbeşte ruseşte. "Înainte, aici erau sate de ruşi, cum e Letea, şi sate de moldoveni, cum e C.A. Rosetti. Acum ne-am mai amestecat." Ca ghid, Mara ştie să aştepte pînă cînd ne adunăm toţi lîngă ea şi devenim atenţi la ce vrea să ne spună. Nu vorbeşte niciodată mult, lăsîndu-ne răgaz să admirăm singuri peisajul. E modestă şi pare uşor stingherită că trebuie să dea informaţii unor oameni "cu şcoală", de la Bucureşti. Ne priveşte atent încercînd să vadă cît sîntem de obosiţi şi ne întreabă dacă vrem să mai mergem şi la dune. Vrem. Şi descoperim că e un fel de hasmac mai mare cu dune de nisip şi puţină iarbă. "Aici, a fost odată marea" " ne spune ea. "Aşa că noi cei de aici, o să fim primii inundaţi dacă mai vine vreun potop. Şi uite, acolo a fost găsită o corabie. I-au găsit întîi vîrful... nu ştiu cum îi zice." "Catargului?" "Da, da, aşa." "Şi de cînd era corabia?" "Păi, cred că... de cînd s-a creat lumea. De la Potop." "O fi fost tocmai corabia lui Noe?" Mara simte că e o capcană şi bate în retragere: "Nu ştiu eu aşa de bine lucrurile astea". Ne văităm de greul urcuşului pe dune, prin nisip. "La munte nu-i tot aşa?" " ne întreabă. "La munte e piatră sau pămînt mai tare, nu ţi se afundă piciorul. N-ai fost niciodată?" "Nu, " recunoaşte ea uşor ruşinată " cel mai departe, am fost odată pînă la Tulcea..."