Nume de alint
„Mortăciuni“?
Da, aşa îşi alintă patronul de la FCSB, cîndva cunoscută sub numele de Steaua, jucătorii. „Ei ştiu şi nu se supără“, susţine G. Becali. Nu, evident. Cînd ţi se livrează lunar de la 10.000 de euro în sus fără obligaţia contractuală de a obţine performanţe naţionale sau internaţionale e limpede că supărarea e un privilegiu pe care ţi-l suspenzi de cum semnezi contractul. Nu numai că nu se supără, ci şi – aici abia e faza mondială – oamenii boierului de la palat tratează cu adînc respect dreptul acestuia de a-i insulta! Ascultaţi ce a avut de spus antrenorul echipei atunci cînd a fost chestionat pe această temă: „Nu e uşor, dar e părerea patronului şi o respectăm“. Asta te duce cu gîndul la un banc din perioada finală a lui Ceauşescu, atunci cînd Tovarăşu’ era suspectat că o luase razna. Cică un tip intră într-o farmacie şi întreabă urlînd: „Ce aveţi pentru schizofrenie?“. La care farmacistul, luînd poziţia de drepţi, răspunde: „Un profund respect!“. Iată că ne-am întors la acele vremuri, semn că ele se potrivesc cu adevărat multora dintre noi, şi nu cele în care coloanei vertebrale i se cere să stea în poziţia acreditată de la Homo erectus încoace. Într-un astfel de sistem aplatizat moralmente, epitetele devin mîngîieri pe creştet ale şefului de trib. Pupă-n bot şi papă tot! Şi cu cît stomacul e mai rezistent, cu atît contul e mai potent. De fapt, e o întîlnire de şmecheri care nu se sinchisesc ce mizerie fac în jurul lor. Să acreditezi public dreptul de terfelire a angajaţilor în scopul umplerii buzunarelor e o educaţie socială dintre cele mai proaste. La noi mai e o vorbă. După mine, potopul. Aşa ucidem noi, cu vorbele.
