Noapte de pază

În zilele Revoluţiei, după căderea lui Ceauşescu, la întreprinderea la care lucram se organiza un fel de apărare. Fusesem repartizat într-un schimb de noapte (cred că era una din nopţile de Crăciun). Fusese o zi ceva mai liniştită după două nopţi de canonadă în centrul Bucureştiului, despre care încercasem să cred că fărîmă comunismul. Am ajuns la întreprindere pe la opt seara şi am aflat că sîntem doi în fiecare post de pază. Cu acea ocazie am descoperit şi că instituţia la care lucram, altfel cît se poate de civilă, avea în spatele curţii foişoare, exact ca la armată. Într-unul din ele urma să fac de gardă. Colegul cu care aveam să-mi petrec noaptea în foişor era o altă surpriză. Un amic, dar despre al cărui tată ştiam că lucrase într-o funcţie foarte importantă la Ministerul de Interne. Care va să zică, tatăl lui făcuse parte din structurile represive ale regimului comunist, în vreme ce al meu fusese hărţuit de acele structuri, iar acum noi, fiii, trebuia să apărăm cot la cot o instituţie, fără să ne fie prea clar nici de ce şi nici de cine. Erau desigur acei "terorişti" de care vorbea toată lumea, dar ce motiv ar fi avut să atace o biată întreprindere? M-am consolat atunci cu ideea că la o revoluţie o fi musai să ţii o puşcă în mînă. Ni se oferea însă o singură armă. Cu un reflex de care şi acum mi-e cam ruşine, am apucat-o înaintea lui. Erau un kalaşnicov şi o geantă cu vreo două încărcătoare pline cu muniţie de război (cum erau numite gloanţele adevărate). Ne-am înghesuit amîndoi în foişorul de beton, aşa încît să ne fie cît mai comod (cred că ni se dăduseră şi nişte pufoaice) şi am început să vorbim. În cîteva minute mi-am dat seama că amicul era mai speriat decît mine, se gîndea la soarta familiei lui după reuşita Revoluţiei (care părea aproape sigură). Ce se va întîmpla cu foştii angajaţi ai Ministerului de Interne? Am încercat să-l liniştesc şi mi-amintesc că eram cît se poate de sigur că nu li se poate întîmpla mare lucru, mai ales dacă nu s-au opus Revoluţiei. Am început apoi să ne punem problema dacă ne expuneam vreunui pericol în acea noapte. Pe o clădire mai înaltă din curtea instituţiei erau nişte ciudate figuri geometrice din metal. Auzisem pe cineva spunînd că ar putea fi un fel de relee ale armatei. Nu prea credeam, dar nici prea liniştit nu eram. Şi tocmai cînd vorbeam de asta, nu prea departe s-a auzit o pocnitură seacă. Un sunet pe care ne era groază să-l recunoaştem. Era cel scos de armele "teroriştilor", îl auzisem prea bine prin oraş şi în zilele precedente. Instantaneu, ne-am ghemuit în foişor. Au urmat alte împuşcături, undeva la vreo cîteva sute de metri, prin Piaţa Chibrit. "Am belit-o!" - a zis amicul. Ne imaginam "teroriştii" ca pe un fel de luptători ninja, îmbrăcaţi în negru, care se strecurau pe acoperişuri. Nici o şansă să te pui cu aşa ceva. Nu ştiam cum i-am fi putut ţinti noi pe întuneric şi ne închipuiam, în schimb, că ei trebuie să aibă mecanisme speciale de ochire pe timp de noapte. Amicul se întreba şi ce ar putea face el fără puşcă, dacă vom fi atacaţi direct. Minţile noastre au găsit însă rapid, probabil din cauza spaimei, cea mai raţională strategie. Indivizii căutau să provoace şi ar fi fost poate chiar încîntaţi să ştie că pe undeva prin zonă există doi caraghioşi cu o puşcă, pe care şi-ar fi putut exersa mîna de profesionişti. Aşa că singura noastră şansă era să nu ne facem semnalată prezenţa. Trebuia să stăm ghemuiţi, astfel încît să nu ne poată vedea nimeni pe deasupra parapetului foişorului, ceea ce am şi făcut. Împuşcăturile nu s-au mai repetat. Orele următoare au trecut ca un vis, într-o amorţeală friguroasă cu nişte tresăriri de spaimă, pînă cînd cerul s-a făcut cenuşiu, iar din Piaţa Chibrit a început să se audă zumzăitul troleibuzelor...