Nea Alecu, eu şi Gabriela

Pînă în 1966, 23 August s-a numit "Ziua eliberării de sub jugul hitlerist". Istoria evenimentului era simplă - nemţii ne ocupaseră, comuniştii nu suportaseră, ruşii ne ajutaseră! Ulterior, 23 August 1944 a devenit "Ziua insurecţiei armate, antifasciste şi antiimperialiste". Istoria se nuanţase. Ruşii intraseră în umbră, prim-planul era ocupat acum de tipografi patrioţi şi filatoare inimoase. O carte groasă îi înşira chiar pe anonimii ce înfăptuiseră acest "act al întregului popor". Mii de români sadea, mii de simpatizanţi comunişti! Era menţionat, lăturalnic, chiar şi regele! Noroc că un anume Mandric, politruc graseiat, amintea lătrător la TV de cîinii acestuia. Erau puşi să sfîrtece copii săraci, ca să-şi întărească dinţii! Colegul meu de birou, Nea Alecu, ne-membru de partid ca şi mine, prefera formula de "lupta antifarmacistă". Era din familie de preoţi şi deci reacţionar. Rîdeam, dar aruncam şi o privire în jur. De control! Pe noi nu prea ne luau la defilare. El nu mai avea nevoie, era la nivelul maxim de salarizare (la funcţiile de conducere n-avea acces, din motive de dosar şi temperament, se mulţumea să-i ironizeze pe cei cocoţaţi acolo). Eu aveam barbă şi nu voiam s-o rad, în pofida discuţiilor sistematice cu Lizeta "de la partid". (Odată mi-am tăiat-o totuşi, ameninţat fiind cu desfacerea contractului de muncă.) Nu era chiar un avantaj, căci defilarea îţi aducea multe puncte în caietul de "acţiuni obşteşti" al şefului. Or, ca să ai un calificativ profesional onorabil la sfîrşit de an, ca să ai adică dreptul la mărirea de salariu, trebuia să ai puncte. Compensam deci cu acţiuni mai prost cotate - cules de mazăre, sortat de cartofi putrezi, curăţatul zăpezii. Ca-n orice institut de proiectare! Ziua de 23 era apogeul unei luni de agitaţie. Se făceau angajamente şi pregătiri, directorul dădea interviuri. Nici un proiect nu putea fi prelungit, institutul nu trebuia să aibă restanţe la "raportul muncitoresc" al Zilei Naţionale. La TV, radio şi în ziare numai poezii patriotice (inepte). Şi alte angajamente! Se negociau listele demonstranţilor, se făceau instructaje (bărbaţii cu pantaloni închişi la culoare şi cămăşi albe; femeile aveau dreptul la culoare, dar şi obligaţia la decenţă). Se aduceau materialele de agitaţie şi se hotăra cine va duce o lozincă, cine "un Nea Nicu mic", cine "o Coana Leana mare". Toate astea le făcea cooperativa Decorativa şi erau decontate din banii de proiectare. (Prin 1977 s-a renunţat la carele alegorice!) Coloana institutului se forma la 5 dimineaţa, se unea pe traseu cu altele şi ajungea în Piaţa Aviatorilor de-abia pe la prînz, în ritmul impus de activiştii specializaţi, care stabileau şi ce lozincă va fi strigată. În piaţă, la capătul fiecărui rînd se infiltra cîte un tovarăş tăcut, care, ciudat, nu privea spre tribuna oficială, ci doar către cei din coloană. Apoi dispărea discret. Coloana se mai tîra pînă la Bordei, se predau materialele, se semna convocatorul şi fiecare pleca unde avea treabă, cu picioarele umflate. Tarabele cu mici şi bere se deschideau doar pe 24, pe lîngă scenele unde era torturată muzica populară. Cea uşoară se limita la "Ţara mea cu ochi frumoşi". Pentru unii, 23 August era totuşi un moment de graţie. Într-o bună zi, ne-a fost paraşutată în secţie juna tehniciană Gabriela, deşi schema de personal era completă. Era harnică - recunosc -, dar uneori dispărea din institut. E drept, ne spusese de la început - ea e fata care îi dă flori lui Ceauşescu cînd acesta vine în sectorul 2. Sau de Ziua Naţională. Mergea el la o uzină - apărea şi Găbiţa îmbrăcată în muncitoare. Scotea buchetul şi rostea o formulă devoţională. Mergea Nea Nicu la un CAP - hop şi Găbiţa în fotă! Plus formula stas! Am şi văzut-o la televizor. "E simplu pentru cei de la protocol - ne-a zis ea. Sînt verificată, ştiu procedurile, n-au probleme cu mine." Institutul îi dăduse două dulapuri pentru toalete, dacă apare vreo urgenţă să nu fugă pînă acasă. Voiam s-o întreb dacă Ceauşescu ştia că e mereu una şi aceeaşi sau dacă era adevărat că o dezinfectau cu spirt. Am preferat să-mi ţin gura.