Năsărîmbă
Sînt destul de puţine atestări recente în Internet ale cuvîntului năsărîmbă, pentru care dicţionarul academic (Dicţionarul limbii române – DLR) înregistrează mai multe sensuri nu foarte legate între ele: „boroboaţă, poznă“, „prostie, neghiobie“, „obrăznicie, neruşinare“; la plural, „palavre, baliverne“. Citatele din dicţionar atestă şi existenţa unui adjectiv năsărîmb, cu sensul „zburdalnic, zglobiu, nebunatic“. Cuvîntul năsărîmbă este expresiv prin sonoritatea sa deloc eufonică, cu vocale închise prinse între consoane şi grupuri de consoane cu dominantă nazală; pare un bun exemplu de simbolism fonetic, trezind asocieri semantice negative sau comice. Pitorescul său face desigur să fie redescoperit, din cînd în cînd, de jurnalişti, şi plasat chiar în titluri: „Năsărîmba politicianului! V.V. crede că găina de la ţară ar putea fi suspectată de evaziune fiscală!?“ (jurnalgiurgiuvean.ro, 2017) – sau să fie folosit de comentatorii cîte unui text online: „Cînd un anume jurnalist face o năsărîmbă, calcă în străchini sau fluieră-n biserică, d-abia dacă se dă un anunţ pierdut undeva“ (hotnews.ro). Citatele actuale pe care ni le poate oferi o căutare cu Google sînt totuşi foarte puţine, în comparaţie cu circulaţia cuvîntului în secolul al XIX-lea, mai ales în Transilvania.
Năsărîmbă era, cu aproape două secole în urmă, un cuvînt respectabil: folosit nu doar în vorbirea populară, ci în textele învăţaţilor Şcolii Ardelene – de pildă, de Samuil Micu şi de Gheorghe Şincai („i-am lăsat pentru oarece năsărîmbă şi am trecut din Cluş în Bistriță, la părinţii piariţi, de unde m-am dus apoi la Blaj, în anul 1773“). Substantivul năsărîmbă este atestat în Dicţionarul de la Buda, din 1825, alături de adjectivele năsărîmb şi năsărîmbos. Că nu putea fi lăsat deoparte o dovedeşte prezenţa sa în Glosariul care coprinde vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor (1871), în care Laurian şi Massim exilau cuvintele non-latine pe care nu le puteau elimina cu totul din limbă. Năsărîmbă era glosat printr-un şir de sinonime – ceea ce implica, desigur, recomandarea de a fi înlocuit în uz prin acestea: stulteţă, nebunie, inepţie (în ortografia originară: „stultetia, nebonia, ineptia“). Cuvîntul – cu etimologie necunoscută – a fost considerat de origine dacică de B.P. Hasdeu, care i-a consacrat un studiu filologic doct (în Basarabii, 1894). În secolul al XX-lea, a mai fost folosit, din cînd în cînd, de Gala Galaction ca nume de personaj. De altfel, cele mai multe atestări actuale ale cuvîntului, în Internet, sînt în ipostaza de nume de familie, provenit probabil dintr-o poreclă. A fost folosit de N. Steinhardt, care avea talentul de a redescoperi cuvinte pitoreşti şi de a le plasa, surprinzător, în contexte filosofice şi religioase, provocînd contraste stilistice: „Cît despre faimoasa teorie nietzscheiană a morţii lui Dumnezeu – temelie a doctrinei unor teologi saxoni şi germani ai deceniilor şase şi şapte – el o socoteste o năsărîmbă, năzdrăvănie a minţii, curată hulă şi divagaţie“ (O fotografie veche de 14 ani).
Dicţionarele noastre mai conservă o mică ciudăţenie – expresia, culeasă dialectal, a-şi face năsărîmbă pe mîncare, cu sensul „a refuza mîncarea din cauza unei supărări“.
Faţă de alte cuvinte populare cu sonorităţi expresive şi cu etimologie necunoscută, năsărîmbă merită păstrat; cum tot mai puţini îl cunosc şi îl folosesc, cuvîntul pare să capete sensuri argotic-vulgare, produse probabil, mai mult sau mai puţin întîmplător, de asocierile formei sale cu alte cuvinte populare.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
