Multiculturalism

Se întîmpla la un curs pentru un program computerizat de editare de sunete, la Londra. Genul de activitate organizată, de obicei, de către firmele multinaţionale pentru angajaţii de pretutindeni, o lecţie gîndită a fi înţeleasă de oricine, indiferent din ce fel de cultură ar veni, şi care uneori are scopul de a-i aduce pe toţi participanţii la un limbaj comun în domeniu. Nu mai conta că unii nu se simţeau prea în largul lor în faţa unui computer, iar alţii foloseau deja de mult programe de generaţie superioară celui pentru care eram instruiţi. Cu toţii trebuia să ascultăm şi să deprindem ce ne spunea profesorul (mai exact trainerul), un tip slab, cu părul vîlvoi, care se agita permanent, aruncîndu-şi mîinile în toate părţile cu gesturi cît mai sugestive, aşa încît să-l înţeleagă şi unul care n-ar fi ştiut boabă de engleză. Noi, cursanţii, eram în număr de patru. Un puşti magrebian, uşor tensionat, care îşi punea mereu pixul între dinţi cînd trebuia să tasteze ceva şi care, deseori, apăsa pe ce nu trebuie, şi ajungea la ferestre ciudate, fără nici o legătură cu treburile noastre. Trainerul pierdea timp de fiecare dată încercînd să-i corecteze rătăcirile şi să-l aducă la fereastra cea bună. O cucoană de vreo 50 de ani, cu ochelari fini şi un zîmbet uşor superior, rusoaică, mereu atentă şi iscoditoare în preajma trainerului, părea uşor neîncrezătoare. Cerea întruna precizări, voia să afle cît mai multe. Aşteptările nu îi erau satisfăcute, lucrurile îi păreau prea simple şi dădea impresia că nu înţelege de ce e nevoie de atîta energie şi timp pentru predarea unui sistem care nu ascundea nici o mare filozofie. Ar fi fost poate împăcată dacă i s-ar fi dat un manual să se descurce singură. Privea oarecum de sus eforturile şi agitaţia trainerului englez, mai tînăr cu cel puţin 10 ani decît ea, şi care, bietul de el, nu putea să aibă habar de uriaşele complicaţii care, nu-i aşa, se pot ascunde în viaţa noastră cea de toate zilele şi, uneori, chiar şi într-un program de calculator aparent simplu. Rusoaica se supunea însă disciplinat şi politicos regulilor impuse de firmă. Nu acelaşi lucru s-ar fi putut spune despre cealaltă cursantă, a patra dintre noi: o fată cu părul lung, vopsit blond, plinuţă şi care se întindea pe scaun icnind de plăcere chiar în momentele în care trainerul nostru punea mai multă pasiune în explicaţii. Era de-o indolenţă provocatoare şi de-a dreptul lascivă. Uneori căsca zgomotos. Alteori se freca pur şi simplu cu o palmă pe burtă, în vreme ce cu degetele de la cealaltă mînă îşi răsucea şuviţe de păr. Din cînd în cînd, părea chiar atentă la explicaţii, nu mai mult însă de cîteva zeci de secunde. Ai fi zis că se crede singură în cameră, în timp ce urmăreşte un spectacol la televizor. Trainerul nu dădea însă nici o atenţie manifestărilor ei, nu clipea la sunetele pe care ea le scotea periodic şi i se adresa cu egală elocvenţă ca şi celorlalţi, chiar dacă era evident că ea nici măcar nu-l asculta. Omul fie era de-o corectitudine politică incredibilă, fie era de mult obişnuit cu toate ciudăţeniile lumii. În prima pauză, cînd fata s-a ridicat de pe scaun, aveam să constatăm că îmbrăcămintea ei era transparentă. O rochie de pînză topită prin care se vedea cam totul, chiar şi cînd nu stătea în lumină, şi care a avut darul să ne stingherească, atunci cînd ne-am găsit faţă în faţă la un suc şi o ţigară. Am aflat că era din "Persia". Nu-i plăcea probabil să pronunţe numele actual al ţării şi probabil că nici ce se întîmplă pe acolo. Trăia de mulţi ani în Marea Britanie şi se considera convertită la stilul de viaţă capitalist. Am întrebat-o la un moment dat, cu o oarecare maliţiozitate, ce părere are despre preşedintele Iranului, Mahmud Ahmadinejad (cel care a declarat că vrea să şteargă Israelul de pe hartă şi pe care americanii îl bănuiesc că vrea să construiască bomba atomică). Mi-a aruncat o privire scurtă, de parcă nici n-ar fi înţeles că mă adresez ei. N-a răspuns. Şi-a îndesat căştile iPod-ului în urechi, şi-a luat geanta şi s-a îndepărtat unduindu-şi şoldurile. La orele următoare nici n-a mai apărut. Trainerul a întrebat dacă ştim ceva de ea. Rusoaica a pufnit pe nas, el a rămas un pic descumpănit, apoi şi-a reluat explicaţiile. Mie mi-a venit în minte imaginea nenumăratelor femei cu văl islamic de pe străzile Londrei. Şi a măştilor de fier pe care, în aceeaşi Londră, le poartă pe faţă, pe lîngă văl, musulmanele din familii fundamentaliste. Şi rochia unduitoarei "persane"...