Mondialul

Ce ne spune Mondialul după prima parte? 

Că fotbalul de club ar vrea să omoare această competiţie livrîndu-i jucătorii storşi de energie după sezoane-tocător, dar că Mondialul nu se lasă. Această sărbătoare a planetei, în bună parte cu emoţii născute artificial şi competiţii între naţiuni care ajung să se definească nu după indicatorii econmici, ci după un nou soi de PIB, Produsul Internaţional al Balonului, are avantajul că defineşte popoare într-un mod dramatic şi ludic în acelaşi timp. Eu sînt Franţa, eu sînt Rusia, eu sînt orice altă ţară, asta auzi vreme de o lună. Şi cînd te uiţi la un uruguayan te gîndeşti la Cavani, cînd vezi un rus îţi vine în minte Dzyuba. E un joc, dar extrem de luat în serios. Deci noi ne distrăm, iar ceilalţi, cei de pe teren, trăiesc imersaţi într-un soi de melasă încercînd să găsească drumul spre lumină, adesea găsind întunericul. Deja jucătorii echipelor rămase în cursă stau împreună de mai bine de o lună. Între timp s-au susţinut şi s-au bătut, şi-au împărtășit secrete şi fantezii de toate felurile, au suferit împreună, s-or fi şi îmbătat şi cine ştie ce nebunii s-or mai fi întîmplat. Totul pe fondul unor termene cu jocuri aproximativ structurate, cu multă doză de şansă sau neşansă care te urcă şi te coboară ca în filmele de groază. Oamenii ăia chiar trăiesc asta. Şi, în funcţie de rezultat, sînt ridicaţi pe mîini sau în săbii. Cam asta ne spune prima parte a Mondialului: că aceia care rămîn cu minţile acasă şi au destul noroc merg mai departe fericiţi, pînă cînd minţile şi norocul se termină. Şi, din cînd în cînd, mai vedem cîte o stea luminînd cerul, cîte un jucător acţionînd minunat, cîte o fază ieşită din neant. Culmea e că, pînă la urmă, cîştigă cine merită. Cine ştie să se reinventeze, să păstreze o parte de plăcere şi curaj. De fapt, trăim mai multe Cupe Mondiale. Franţa din grupe nu a mai fost cea din optimi şi cine ştie cum va fi în sferturi? Cupa Mondială e o ghicitoare. De aceea prinde. Oamenii se dau în vînt după astfel de distracţii.