Moartea unei iluzii
În anii '90, ayatollah-ul Khomeini a decis că Islamul nu poate fi întinat de o carte, aşa că a promulgat fatwa împotriva lui Salman Rushdie. Indo-britanicul scrisese o biografie alternativă a profetului Mohamed (lăudat fie-i numele) aşa că toţi musulmanii din lume au fost poftiţi să-i ia gîtul. Ani de zile, Rushdie a fost ascuns în tot felul de pivniţe şi păzit cu credinţă şi exasperare de agenţii MI6. Uneori apărea brusc la vreo festivitate, ţinea un discurs microscopic, aplaudat de toată lumea cu excepţia domnilor sobri, tunşi "boxer", care stăteau cu spatele la tribună şi cu ochii la ieşirile de urgenţă. Situaţia asta i-a adus o celebritate pe care, altminteri, Versetele satanice n-ar fi suscitat-o. Tîrziu, după Khomeini, după multe amînări şi presiuni, ayatollahii au spus cu juma' de gură că fatwa respectivă n-ar mai fi o prioritate. N-au anulat-o, au pus-o-n sertar! Rushdie a scăpat, dar nici azi nu se mişcă la fel de liber ca Mihai Răzvan Ungureanu sau, să zicem, Dan Chişu. A avut totuşi noroc - cîţiva dintre traducătorii şi editorii săi chiar au fost trimişi la Allah. În Anglia, incitarea de la Teheran a fost aprobată entuziast de Cat Stevens, aka Yussuf Islam, cîntăreţ pop convertit la Coran. Nimeni nu i-a reproşat ceva (de, sîntem în Londonistan!), dar, fără mult tam-tam, nici un radio nu i-a mai difuzat piesele. Discurile sale erau în magazine, dar atît. Cumpărarea e un act personal, iar difuzarea - unul public. Aşa se face că în fascinantul maelstrom radiofonic al Londrei, întins de la George Formby pînă la TGU, şi de la Ozrics pînă la Rush, vocea sa a fost absentă (cu inerente consecinţe financiare). A fost o condamnare spontană, soft şi elegantă. Un gest colectiv, însă doar simbolic. Din păcate, condamnările la moarte nu se pot trata doar cu compresele ironiei. Trăiam ultimele clipe ale Marii Iluzii Multiculturale! Zilele trecute, gloate inflamate au distrus ambasadele Danemarcei şi Norvegiei din Siria, consulate din Turcia şi Liban. Cauza furiei - celebrele de-acum caricaturi cu acelaşi Mohamed (pe care nu le văzuseră)! Peste tot "armata a fost neputincioasă". Devastările vor continua. Altfel, pînă la ora cînd scriu, nici un stat islamic nu le-a condamnat oficial, nici n-a luat o atitudine fermă. După cum n-am auzit aşa ceva nici cînd preşedintele Iranului invoca ştergerea Israelului de pe faţa pămîntului, nici cînd teroriştii Hamas au cîştigat alegerile din "teritorii", nici cînd copii cu turban şi centură se-aruncă-n aer cu zeci de turişti, nici cînd sînt asasinaţi medicii voluntari din Irak, nici cînd mujahedinii ceceni organizează generoasele lor masacre. Cînd Saddam a invadat Kuweitul s-a mai murmurat cîte ceva - nu prea convingător. La fel, după 11 septembrie 2001. Grăitoare au fost însă transmisiile din marile capitale arabe, cu grupuri ce exultau la vederea gemenilor prăbuşiţi la New York. Trăgeau cu puşca şi dansau în faţa camerelor, dovedind că Islamul nu este chiar atît de sumbru. Iată, poate să se şi bucure! Spontan, din toată inima! E drept, Islamul are multe idiosincrazii. Nu-i plac femeile cu faţa descoperită (nu mai zic de alte părţi ale corpului, iar clitorisul trebuie detaşat cu grijă)! Nu-i plac nici alcoolul, nici anumite genuri muzicale. Nici carnea de porc. Nici femeia cu şcoală. Nici filmele (lui Theo Van Gogh). Nici caricaturile. Nici libertatea de opinie din alte ţări! Ai putea zice că, de, aşa-i la ei! Numai că în numele acestor principii, în adîncul lumii islamice se duce şi un război puţin cunoscut. Geamuri sparte, clădiri incendiate, bătăi cu pietre, asasinate, linşări. Nimeni nu le ştie numărul, iar poliţiile locale nu găsesc niciodată vinovaţii, deşi legea ar avea ceva de spus. Numai că, în lumea arabă, legea laică e doar o rudă săracă! Poate că asta e drama islamismului - a creat arhitectură, poezie şi sarailii, dar a rămas în urmă cu instituţiile. Occidentul se revendică de la Rabelais, Cervantes sau Chaucer (oameni ce ştiau să rîdă), dar şi de la ideile reunite sub pălăria democraţiei. Cum se vor înţelege aceste culturi, Dumnezeu ştie! Poate şi Allah!
