Moartea lui Tudor Vladimirescu: asasinat sau executarea unei pedepse?

În dimineața zilei de 21 mai 1821, Iordache Olimpiotul, însoțit de Mihali și Ghencea, doi căpitani de arnăuți, și Iane Farmache, important comandant revoluționar grec, împreună cu vreo 25 de arnăuți, au înconjurat foișorul conacului de la Golești și l-au arestat pe Tudor Vladimirescu, după ce reușiseră să-l izoleze de pandurii săi. Pandurii s-au desolidarizat de cel  care fusese considerat, pentru scurtă vreme, domn al Valahiei și au recunoscut drept comandanți pe căpitanii Dimitrie Macedonski și Hagi Prodan. Atitudinea pandurilor a fost urmarea actelor de cruzime prin care Tudor încercase să mențină ordinea și disciplina în rîndul trupelor sale. Mai mulți panduri au fost uciși, unii chiar de către Tudor. În ziua anterioară arestării sale de către eteriști, „trupa uciderii”, instrumentul cel mai dur de impunere a disciplinei, îl spînzurase pe Ioan Urdăreanu, unul dintre căpitanii pandurilor. Tudor a fost dus apoi la Tîrgoviște, unde se afla Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, care își stabilise reședința în vechea curte domnească. După ce a fost torturat, pentru a-și mărturisi vinovăția, Tudor a fost deferit curții marțiale, organizate potrivit codului penal militar intern al Eteriei. Un complet format din „boieri ce își ziceau pămînteni”, iar nu din eteriști greci, pentru a păstra aparența de imparțialitate, l-a condamnat pe Tudor la moarte, acesta fiind ucis probabil în noaptea de 26 spre 27 mai, prin descăpățînare cu satîrul de către Nikolaus Pargas, după ce acesta și un alt eterist, Varnavas, i-ar fi săpat mai întîi groapa.

Toate aceste informații și multe altele se regăsesc în cartea lui Tudor Dinu, Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și al Țării Românești, publicată recent la Editura Humanitas. Urmînd celor trei volume din care este alcătuită monografia Bucureștiul fanariot și volumului Oamenii epocii fanariote, această carte întregește istoria fanariotă a celor două Țări Române, istorie pe care autorul a relatat-o cu rigoare de cercetător și cu talent de romancier. Tehnica narativă adoptată de istoriografia din ultimele decenii, tehnică adoptată cu succes și de către autori români, explică, în bună măsură, farmecul și puterea de seducție a cărților scrise de Tudor Dinu. Valoarea lor nu rezultă însă doar din utilizarea acestor tehnici narative, ci și, mai ales, din studierea în profunzime a izvoarelor istorice și a bibliografiei române și străine, mai ales greacă, precum și din viziunea de ansamblu asupra istoriei europene a secolului al XVIII-lea și a începutului secolului al XIX-lea. Toate aceste cărți pot fi citite nu numai cu folos, pentru reevaluarea unei perioade controversate din istorie, ci și cu o mare plăcere a lecturii. Pline de farmec sînt citatele din lucrarea în versuri scrisă de Alecu Vornicul Beldiman: Tragodiea sau mai bine a zice Jalnica Moldovei întîmplare, după răzvrătirea grecilor, 1821, lucrare care l-a entuziasmat pe Mihai Eminescu și care ar merita să fie retipărită. Plăcerea este sporită de nota de umor care însoțește în mod constant relatarea istorică. Un singur exemplu: „Nu întotdeauna apariția pașnicelor bovine era bine primită de eteriști, pe care «o cireadă de vaci ce păștea în apropiere de Buzău», confundată de la depărtare cu tabăra dușmană, i-a înspăimîntat atît de tare pe 16 martie, încît i-a făcut s-o ia la sănătoasă înspre munți. Primii care au părăsit «cîmpul de bătaie» au fost căpitanul Naum (Vechilehargi), însărcinat cu paza proviziilor, și hiliarhul Ioan Colocotroni, ce avea în grijă muniția armatei. Le-a urmat degrabă însuși generalisimul Ipsilanti, care a dispus constituirea imediată a unei ariergărzi pentru a-l proteja în fuga sa spre Fefelei. După cum se va vedea, groaza pe care o semănase cireada în rîndurile a nu mai puțin de 750 de oșteni (550 de călăreți și 200 de infanteriști) nu era de bun augur pentru viitoarele confruntări cu ordiile otomane“.

Moartea lui Tudor Vladimirescu prezintă, dincolo de interesul istoric general, și un interes mai special, legat de istoria dreptului și a Justiției. Din această perspectivă, pentru a lămuri dacă a fost vorba de executarea unei pedepse sau de un asasinat, două întrebări sînt utile. Prima privește competența jurisdicțională: a fost legitim tribunalul care l-a condamnat pe eroul român? A doua ține de procedura și de fondul procesului: codul penal militar intern al Eteriei era o adevărată lege?

Răspunsul la prima întrebare este evident negativ. Chiar dacă Revoluția Greacă de la 1821 condusă de Alexandru Ipsilanti și Mișcarea Revoluționară condusă de Tudor Vladimirescu au bulversat rînduielile locale existente, acestea au rămas singurele legitime. Fără a aplica principiile de astăzi, care interzic înființarea instanțelor extraordinare, Tudor nu putea fi judecat, chiar și în raport cu regulile juridice ale epocii, de o curte marțială a unei organizații revoluționare străine (Eteria era o asemenea organizație, inițiată de grecii care doreau eliberarea de sub otomani și înfăptuirea unui proiect utopic, denumit ceva mai tîrziu Megali Idea, adică restaurarea Imperiului Bizantin într-o formulă modernă, cu capitala în Constantinopol).  Paradoxul este că revoluționarul Alexandru Ipsilanti a încălcat astfel chiar regulile stabilite de bunicul său, domnitorul fanariot cu același nume, prin reforma judecătorească înfăptuită prin  hrisoavele din 1774 și 1775 și preluată apoi în Pravilniceasca condică din 1780. Între altele, potrivit acestor reguli, recunoașterea acuzatului nu era o probă suficientă, cu atît mai mult dacă era dată sub tortură, iar trimiterea în judecata penală nu putea fi făcută decît prin poruncă domnească. Categoric negativ este și răspunsul la a doua întrebare. Codul penal militar intern al Eteriei nu avea nici o valoare juridică. Legea aplicabilă în Țara Românească era setul de reguli cuprins în Titlul IV din Pravilniceasca condică, privind departamentul vinovățiilor. Pedeapsa cu moartea se putea aplica mai rar decît în trecut, iar domnitorul Alexandru Ipsilanti poruncise ca, în cazurile excepționale în care se aplica această pedeapsă, să nu fie executată decît după ce armașul îi solicita de trei ori aprobarea. În plus, presupusa trădare imputată lui Tudor nu era o faptă penală, ci o acțiune politică adaptată intereselor Țării Românești, într-un moment în care Congresul Sfintei Alianțe, întrunit la Ljubljana, dezavuase mișcările revoluționare, lăsînd fără suport speranța lui Ipsilanti într-un sprijin armat din partea țarului Alexandru I.

Așadar, moartea lui Tudor Vladimirescu a fost un asasinat, iar nu executarea unei pedepse aplicate de o instanță legitimă, cu respectarea regulilor de procedură și de fond din legiuirea Țării Românești.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.