Moarte de om

Trebuie să ajung la aeroport.

Îi zic că dacă ajungem în 30 de minute e de bine. E una dintre cele mai potolite femei pe care le știu. Mă pun ca boul în scaunul din față. Are o coajă de mașină, din aia de nu vrei să te lași greu în scaun ca să nu te trezești cu curul pe stradă.

Pornește cam tare, dar mă gîndesc că o avea pantofi din ăia de cocostîrc și durează un pic pînă se obișnuiește. După vreo zece minute încep să mă gîndesc că ea crede că destinația e chiar aia finală. Îi spun că nu e. Crede că e o glumă. Mai zic, așa cum pot, cu dinții încleștați, și că, în opinia mea, Otopeniul nu e Raiul – poate-poate încetinește. Rîde cu entuziasm și ia mîinile de pe volan. Spun, mustind de sarcasm, că rar mi-a fost dat să văd pe cineva conducînd atît de meseriaș. Clar, crede că tocmai i-am spus că e reîncarnarea lui Sena.

După vreo trei minute și 214 cruci cu limba, întreb elegant, în timp ce mă țin ca disperatul de ce apuc, dacă nu are o cască de motociclist cu care să mă ajute și pe mine. Și un somnifer rapid ar fi funcționat, dar nu pare genul să care așa ceva cu ea. Trecem – la doi centimetri și la vreo 60 de kilometri mai repede decît cele mai optimiste estimări legate de cît poate prinde viitorul meu sicriu – de un TIR.

Mă bucur, uitîndu-mă în oglindă, de faptul că aș putea trece drept blond la cît de alb sînt. Femeia ia mîna de pe volan. Îmi vine să urlu la ea să țină mîinile pe colacul ăla, că e singura noastră speranță. Sînt convins că evitarea mașinilor se face nu cu capul, ci cu volanul, dar ea nu pare să fie de aceeași părere. Mă mut mai aproape de ea, nu de alta, dar oglinda de pe partea mea tocmai a șters praful de pe roata unui tractor pe care l-am depășit.

Îmi zice, gesticulînd lejer, că ajungem la timp. La timp ca să confirme paramedicii de la Otopeni că junghiul ăla e infarct. Mă gîndesc să-i spun că nu are rost să mai mergem, că nu cred că m-ar primi căcat pe mine în avion. Dar nu vreau să risc să o fac să rîdă. Măcar o cască de bicicletă dacă ar avea și tot ar fi bine.

Decid că, totuși, traficul ăla nenorocit al lui Firea nu ar fi chiar așa de rău, mai ales acum. Bate recordul lui Schumacher și zîmbește satisfăcută cînd ajungem. Oprește grațios în bordură.

Îi mulțumesc pentru posibilitatea de a verifica parbrizul cu fruntea. I-aș da și eu cu ceva în cap, dar nu am îndeajuns de multă vlagă. Avionul a avut vreo zece căderi în gol. Nu m-am simțit niciodată mai lipsit de griji.

_{Varianta ei}

Vine omul în mașină. Ne știm, dar nu foarte bine. Zice că e grabă și că trebuie să ajungem la Otopeni în 30 de minute. Mă bucur să-l ajut. Pornesc cam tare pe niște străzi care știu că sînt libere. Mă laudă cum conduc. Are pupilele un pic cam mărite, respiră cam greu, dar sînt drăguță foc, așa că m-am obișnuit cu reacțiile astea.

Ajungem în zece minute de la Tineretului la Miorița. Zice ceva de destinație și e clar că e bîlbîit, că nu se înțelege mare lucru.

E dimineață și e cam palid, probabil nu și-a băut cafeaua. Îmi mai spune o dată, admirativ, cît de bine conduc. Nu pare genul să se dea la mine, așa că îi mulțumesc. Pare că e ceva în neregulă cu centura lui de siguranță, așa că mă întorc să-l ajut. Clar, îi place de mine, căci se fîstîcește tot cînd să-l ajut.

Un bou cu un TIR se bagă în față, așa că accelerez și-l depășesc lejer.

Băietul de lîngă mine zice iară, cam bîlbîit, ceva de motocicliști. Rîd, căci nu pare genul să se urce pe motocicletă. Mă uit la el și văd că face ceva cu limba prin gură. Am văzut destui ciudați la viața mea, așa că nu l întreb ce are. Poate e ultima versiune de yoga sau Pilates pentru bărbați și nu vreau să par tută.

Brusc, se dă mai aproape de mine. Mă gîndesc pentru cîteva secunde să-i pălesc una, dar e un schilod și oricum își ține mîinile acasă.

Zice că vrea o cască de bicicletă. Și eu l-aș vrea pe Brad Pitt, dar nu cred că am prea multe șanse. Clar, e dus cu capul și nu e frumos să pocnești nebunii inofensivi. Brusc, se uită în oglindă atent, atent. Nu pare să aibă machiaj, dar cine știe, cu metrosexualii ăștia, o avea vreo pudră mai șmecheră, că prea e alb. Mă gîndesc să-l întreb, dar poate crede că mă interesează și zice libidinoșenii de trebuie să-l dau jos în șuturi.

Bag un pic mai tare ca să scap de el mai repede. E clar super-impresionat de cum conduc. Opresc perfect lîngă bordură, dar fraierul e cam agitat și dă cu capul de parbriz. Avea dreptate omul, era și ceva în neregulă cu centura, că prea s-a dus tare. Pleacă un pic amețit, dar îmi aruncă niște priviri galeșe. Evident, mă place, că a roșit un pic prin pudra aia.

A lăsat un miros cam greu în urmă, așa că deschid geamul. De parcă ar fi transpirat nervos. Mă uit în oglindă: sînt super-frumușică – clar, l-am făcut muci pe nebun. Pe drumul de întoarcere m-au claxonat alți cîțiva obsedați. Cu bluzița asta verde și cu ochii ăștia sînt moarte de om.