Mitraliere și fălci

Era o noapte cu lună şi batalionul nostru mărşăluia dezlînat, înşirat pe o distanţă de vreo cîteva sute de metri. Seara se dăduse alarma şi se întîmpla ceea ce ştiam de mult că ne paşte. Participam la marşul de zeci de kilometri, care, din cîte auzisem, era tradiţional pentru fiecare generaţie. Eram complet echipaţi, cu raniţă, lopată, armă, baionetă, foaie de cort şi altele, dar asta conta mai puţin, pentru că atunci cînd mărşăluieşti eşti numai bocanci. Mental, încălţămintea poate căpăta dimensiuni colosale. Greutatea, cuiele din talpă ieşite pe alocuri, fiecare cusătură devine cîte un mare duşman şi o teribilă obsesie a fiecăruia. La întoarcere, cînd s-au descălţat, unii aveau să constate că aveau picioarele pline de sînge. Mai ales de cei care ignoraseră la început sfatul de a alege bocanci mai purtaţi şi deja muiaţi, era vai şi amar. Ţinuseră să aibă încălţări noi şi strălucitoare şi acum se căiau. Dincolo de problema încălţărilor, mi-aduc aminte că unii se temeau chiar că marşul nu era doar un exerciţiu şi că ar fi adevărat ce ne spuseseră comandanţii, că ne-au atacat bulgarii. Ne îndreptam de altfel spre graniţa cu Bulgaria şi un conflict armat poate părea la început o glumă, de necrezut. Gloanţele de manevră care ne fuseseră distribuite erau totuşi o garanţie că nu e de-adevăratelea. Satele prin care treceam erau nemişcate. Toată lumea dormea sub acel clar de lună ireal. Doar sunetul bocancilor noştri şi scîrţîitul diverselor catarame tulburau liniştea uliţelor. Se spune că în timpul marşului poţi aţipi. Cred că e adevărat. Ritmicitatea mersului în formaţie ajunge să-ţi solicite doar picioarele şi nu e de neimaginat că de la brîu în sus poţi deveni uşor inconştient. Noi însă nu eram în stare să menţinem nici ritmul, nici formaţia, în ciuda ameninţărilor sporadice ale comandanţilor. Un coleg anima atmosfera, cu poveşti spuse în şoaptă. Fusese într-o permisie şi văzuse la un prieten la video (televiziunea era de două ore pe zi în acea perioadă şi nu mai interesa pe nimeni) filmul Jaws ("Fălci") de Steven Spielberg, cu Richard Dreyfuss. Celebrul thriller cu rechinul care atacă oamenii ce fac baie în mare. Ni l-a povestit de la început pînă la sfîrşit, cu lux de amănunte. Imita chiar şi muzica, astăzi faimoasă, care începea atunci cînd rechinul se pregătea de atac: ta-ra ta-ra, ta-ra ra-ra, ta-ra ta-ra. Uitaserăm de bulgarii cei răi, uitaserăm şi de bestia de comandant care ne ameninţase că ne pune cîte o pietricică în bocanci, uitaserăm chiar şi de băşicile arzătoare de la glezne şi călcîie. Eram numai urechi la poveste cînd, de pe un deal, ne-a trezit brusc răpăitul violent al unei mitraliere. "Culcaaaat!", s-a auzit comanda şi într-o fracţiune de secundă eram toţi pe burtă, întinşi însă ca nişte gogoşi pe asfalt, fără nici un fel de paravan, în plină bătaie a focului inamic. "Bulgarii", a strigat cineva speriat, în vreme ce din altă parte se auzeau chicote de rîs. În sfîrşit, după cîteva secunde de derută, comandantul a adunat o echipă "de şoc" care să înconjoare movila de unde se trăgea şi să "anihileze" cuibul de mitralieră inamic. Era unul din jocurile care se făceau în armată şi care nouă ni s-a părut atunci extrem de pueril şi tîmpit... mai ales că ne întrerupsese filmul.