Misia sau demisia?
Una din temele predilecte ale presei din perioada regimului Iliescu a fost aceea a demisiei. La cel mai mic derapaj al guvernării Roman sau Văcăroiu sau Stolojan sau Năstase, se striga "demisia"! Şi, slavă Domnului, derapajele n-au fost nici mici, nici puţine. De fiecare dată s-a strigat cu speranţă, cu energie, "demisia", fie că era vorba de uriaşe delapidări, de complicităţi penale, de siluirea justiţiei sau pur şi simplu a legii. Dar, cum nimeni nu făcea pasul, s-a dezvoltat o întreagă ramură a eseisticii, consacrată comparaţiei cu politicienii de afară, care una-două, la cel mai mic reproş, îşi dau demisia. "La noi nu se cunoaşte termenul de demisie" strigau comentatorii, exasperaţi de indiferenţa elefantină a partidului-stat care păşea calm şi imperturbabil în străchinile tranziţiei. "Demisia e un atribut al democraţiei, un gest de onoare, o deschidere către Uniunea Europeană." Iată că, după atîţia ani în care conceptul s-a copt, a venit vremea să-i culegem roadele. Discuţia a fost redeschisă de gestul doamnei Mona Muscă. Ministrul Culturii a recurs la demisie în urma votului din Delegaţia Permanentă a PNL, care, prin susţinerea lui Călin Popescu Tăriceanu, a pus-o în minoritate pe doamna Muscă. Dînsa avea tot dreptul să accepte sau ba şirul de ezitări al premierului, a şi votat împotriva acestuia, dar cînd a văzut rezultatul şi-a declarat incompatibilitatea morală şi, om de cuvînt fiind, s-a retras şi din Guvern şi din conducerea PNL. Ba chiar, cu cuvinte de oarecare laudă pentru premier. Dar ajunge acest motiv pentru a justifica o demisie? Eu cred că nu. În fiecare structură umană, fie că e politică sau nu, există dizidenţe şi regrupări. Îndeobşte subsumate unui scop comun, unei strategii de grup. Pe scurt, numim acest fenomen democraţie. Accepţi sau nu să faci parte dintr-un grup în măsura în care te regăseşti în majoritatea principiilor şi acţiunilor, depăşind diferenţele de viziune din altele. Dacă extrapolăm gestul doamnei Muscă la scara politicului, rezultatele sînt hilare şi paralizante. Curtea Constituţională a respins pachetul de legi Justiţie & Proprietate. Trebuiau să demisioneze toţi parlamentarii D.A.? PSD-ul a depus o moţiune de cenzură. N-a trecut. Să deducem că PSD-ul trebuia să demisioneze in corpore? Preşedintele Băsescu a susţinut ideea alegerilor anticipate, liberalii au respins-o. Culmea, preşedintele nu a dat cu şapca de pămînt în timp ce părăsea Cotrocenii! Ca primar, iniţiativele sale au fost respinse de majoritatea PSD din Consiliu. Nu şi-au dat demisia nici el, nici minoritatea democrat-liberală. Dar poate că nu acesta a fost motivul demisiei doamnei Muscă. Poate că dînsa avea alte nemulţumiri şi a profitat de moment. Nu e tocmai corect, dar hai să zicem. Totuşi, care să fie acelea? Nu s-a scandalizat nici faţă de alocaţia bugetară pentru cultură, nici faţă de finanţarea suspectă a unor filme uşurele, ca să nu zic mai mult, nici faţă de lentoarea cu care s-a acţionat la inundaţii. Ba, mai mult, a avut şi cîteva iniţative ce promiteau o deschidere culturală - numiri interesante în posturi de prestigiu etc. Şi, brusc, demisia! Atunci, poate că motivul e personal. Doamnei Muscă nu-i place de premier şi ar fi vrut un altul, chit că democraţia internă de partid hotărîse altfel. Pe culoarele reci ale Palatului Cotroceni se întrevedea silueta suplă a unui om ce se purificase electoral prin suferinţă şi acum voia să-şi recapete locul binemeritat. Intrat stîngaci în horă, domnul Stolojan nu cerea funcţii, dar nu s-ar fi dat în lături dacă i s-ar fi cerut să se implice. Nu i s-a cerut, iar doamna Mona a demisionat. Mărturisesc, sînt stupefiat de valul de încurajări, aprecieri şi laude care au salutat gestul doamnei Muscă. Mă aşteptam de la doamna ex-ministru să fie ataşată de reforma în cultură cel puţin în aceeaşi măsură în care fusese implicată în proiectele privind accesul la informaţiile publice sau libertatea presei. Interesant, marile sale victorii au fost repurtate pe cînd era în opoziţie. Fiind la putere, a preferat jocul de-a puciul, lucrului în echipă.