Miraje
Frig şi ceaţă de iarnă în cel mai mare tîrg de maşini din Bucureşti. N-am mai trecut pe acolo de cînd a devenit mai organizat. În esenţă e însă acelaşi loc în care o mulţime de oameni umblă de colo-colo. O mişcare browniană incredibil de dinamică pentru cele maximum două grade care erau afară. Îmi îngheţau urechile aşa cum ţin minte că mi-au mai îngheţat şi alte dăţi prin tîrguri. Un om amărît, foarte mic de statură, împingea un cărucior. Înăuntru nu era un copil, ci o femeie, poate şi mai mică decît bărbatul care-i împingea căruciorul. Faţa îi era deformată îngrozitor, iar capul i se bălăngănea dintr-o parte în alta. Dormea. Bărbatul se tînguia: "I-a ars capul, sărăcuţa, cu ochişorii ei frumoşi cu tot. Aveţi milă de nişte bieţi infirmi". Bărbaţi în geci de piele sau de fîş şi blugi se perindau cu mîinile în buzunare printre sutele de maşini expuse spre vînzare, mai vechi sau mai noi. Într-un loc era parcat un splendid Ferrari, roşu ca focul, cu faimoasa emblemă galbenă cu căluţ pe capotă. În jurul lui roiau o mulţime de gură-cască. Un tip negricios vorbea la mobil şi-i spunea cuiva să vină cu banii că trebuie să-l cumpere neapărat. Preţul afişat era de 207 mii de euro. Curioşii îşi dădeau coate, sperînd că posibilul cumpărător va cere să i se arate ce e sub capotă (iar bărbaţii au rareori ocazia să se uite la un motor de Ferrari). Ceva mai încolo era un Jaguar pe al cărui parbriz scria cu marker: "mare lux, mare ocazie". Din multe maşini expuse răzbăteau manele. Proprietarii sau samsarii porneau motoarele pentru a se încălzi. În tot locul mirosea a gaze de eşapament. În ciuda lor, a frigului şi a umezelii, oamenii continuau să mişune cu zecile de mii, dintr-o parte în alta a tîrgului, în căutarea a cine ştie ce. De la megafoane se auzeau îndemnuri la respectarea locurilor de vînzare amenajate şi a normelor ecologice. Un alt cerşetor, voinic de această dată, îşi expunea ciotul mîinii drepte, nu mai lung de doi centimetri. Cerşea cîntat, cu o voce de femeie bătrînă. Dintr-odată, a fost izbit de cineva care alerga strigînd: "Hoţii, hoţii, pune mîna pe ei!". Era un bărbat corpolent cu o privire disperată care urmărea doi tineri ce fugeau de le sfîrîiau călcîiele. "Mi-au luat telefonul, nenorociţii!" Cei doi hoţi dădeau să se piardă în înghesuiala de nedescris care se formase printre tarabele şi păturile întinse pe jos, pline de nimicuri. Acolo erau sute de indivizi care îndurau frigul, încercînd să vîndă cîte ceva: de la pantaloni de trening, papuci şi maşini de călcat pînă la lame de ras, şuruburi şi chei sau de la tot felul de piese, piesuliţe şi şaibe (fiecare avînd rolul ei bine precizat în funcţionarea unei maşini), pînă la casetofoane cu beculeţe şi parfumuri contrafăcute. Aveai impresia că lucrurile care pot fi vîndute sînt de milioane de ori mai multe decît cele care pot fi cumpărate. Victime ale mirajului ideii de afacere, sute de inşi încercau să-şi vîndă vechiturile de prin casă. Iar micile vînzări se petreceau simultan cu cele mari. Dacă într-un loc se vindea acel Ferrari, în altul, la doar 50 de metri distanţă, se vindea o cheie tubulară de 7 mm. Superba maşină era cumpărată de tipul negricios. Cheia tubulară o cumpăram chiar eu. La ieşire am mai luat şi o mătură de la un om sărman. Ajuns acasă, am observat că paiele măturii aveau o mulţime de seminţe. Poate că o să-mi înflorească mătura în casă, mi-am zis, supărat pe cel care mi-o vînduse. Mi-a trecut însă imediat pentru că mi-am adus aminte de Ferrari cel roşu.
