Mintea dinainte

O preocupare esenţială în ţările dezvoltate este previziunea. Din analize sistematice, din posibile scenarii şi configurări viitoare politice, economice, sociale sau tehnologice se construiesc planuri pe termen lung, se realizează strategii, se încearcă prevenirea unor situaţii dificile neaşteptate. În presa occidentală apar frecvent asemenea previziuni care uneori par nerealiste. Multe însă se confirmă. Societăţile occidentale sînt ambiţioase şi încearcă să supună, pe cît posibil, chiar şi viitorul. Nu doar statele sau companiile, ci şi indivizii din aceste ţări sînt preocupaţi în mod constant de asigurarea unui viitor cît mai sigur şi mai lipsit de surprize de o traiectorie evolutivă, dar liniară, liniştită, fără sincope. Oamenii sînt mereu atenţi la schimbări, tendinţe şi noi tehnologii, gata să înveţe mereu ceva nou chiar dacă, pe moment, nu pare folositor. Am observat asta şi la mulţi dintre românii plecaţi în Vest (cei care au o anumită pregătire). Sînt mai conectaţi şi mai mobili decît cei rămaşi acasă. Par mereu cu un pas înaintea noastră şi mereu gata să facă alţi paşi. Cu greu îi poţi surprinde vorbindu-le despre noutăţi pe plan mondial. Chiar dacă n-au auzit de ele, sînt obişnuiţi cu noul. Noi, de regulă, încercăm cel mult să ne ţinem după ei. Obiectivele ne sînt, în cel mai bun caz, de a recupera, de a ne integra şi aproape niciodată de a prelua trena, cum se spune în ciclism. Nu părem să ne propunem deocamdată să ridicăm capul din pămînt şi să înaintăm pe undeva, pe cont propriu. Sîntem, după cum spune o vorbă atribuită lui Henri Coandă, ca barcagiii care trag la vîsle, stînd cu spatele la viitor. Iar lucrul ăsta se observă de la ştiinţă şi pînă la fotbal. Guvernul taie fondurile pentru cercetare, inspirat parcă de credinţa că oricum românii nu vor descoperi niciodată nimic important (ce-i drept, şi stilul de lucru din multe instituţii reduce şansele vreunui succes). Părem a miza pe faptul că lucrurile importante vor fi descoperite de americani, nemţi sau englezi, iar noi vom prelua oricum ce e bun. Finlanda, care a mizat pe cercetare, în care a investit foarte mult, s-a trezit după cîteva decenii cu un profit uriaş, sub forma companiei Nokia (forumiştii o să zică iar că fac reclamă) care a ajuns lider mondial în telefonia mobilă. La noi, cînd Victor Ciorbea a spus, prin 1997 (într-una dintre rarele previziuni corecte ale unui politician român), că fiecare ţăran din izolata zonă a moţilor va putea comunica într-un viitor foarte apropiat la telefonul mobil, mai toţi românii au rîs. Ne obişnuiserăm prea mult cu imobilismul şi înapoierea, ca să credem una ca asta. Coborînd din înălţimile ştiinţei şi tehnologiei pînă la popularul fotbal, vedem că majoritatea patronilor noştri de cluburi nu par a vedea mai departe de cîştigul imediat şi de micile tranzacţii cu jucători. Recent au descoperit că exasperarea unui public frustrat îi poate chiar costa. Ştiinţa antrenamentului e a cincea roată la căruţă, iar în stadioane se investeşte doar atunci cînd o cer reglementările internaţionale. Sir Alex Ferguson, care e de 23 de ani antrenorul echipei Manchester United, n-a cîştigat nici un trofeu în primii cinci ani. În următorii 18, a cîştigat 25 de competiţii, de la Cupa Angliei pînă la Liga Campionilor. Am ieşit cu mari sacrificii dintr-o epocă a minimei supravieţuiri, dar acum sîntem pe cale de a ne împotmoli în bucuria traiului călduţ de zi cu zi. Sperăm că ziua următoare va fi la fel cu cea de azi, numai că, de cele mai multe ori, statul pe loc (mai ales într-un loc expus) e echivalent cu ruginirea, cu degradarea, cu regresul (reţeaua de căi ferate e, de exemplu, aproape neschimbată de pe vremea celui care a înfiinţat-o, Carol I, şi pe atunci unele trenuri circulau mai repede). Ceauşescu a avut ambiţii megalomanice, iar rezultatele au fost adeseori perfect inutile (vezi Canalul Dunăre-Marea Neagră) şi poate că hei-rupismul şi planificarea de tip comunist ne-au descurajat. După 20 de ani nu ne-am recăpătat măcar ambiţia de a mai reface cîte ceva. Polonezii vor să reconstruiască tot centrul Varşoviei aşa cum era înainte de distrugerile războiului şi ale comunismului. Noi ne gîndim cel mult să ridicăm alte blocuri, cît mai simple şi mai ieftine. Există totuşi un domeniu la care părem imbatabili pe plan mondial: demagogia. Unii vorbesc despre autostrăzi suspendate în timp ce perseverează în a potrivi bordură lîngă bordură. Alţii visează cu voce tare la viitori cosmonauţi români, dar apără fabricile de diplome care nu pot pregăti nici măcar tinichigii. Unii invocă întruna nevoia reformei educaţiei, dar la o adică, nu se sfiesc să cedeze ministerul de resort, preferînd finanţele şi economia. Stăm bine cu promisiunile şi prost cu previziunile. Nu ne lipsesc gurile mari şi nici minţile scurte. Sîntem convinşi că vom face gaură în cer, dar pînă atunci, ne vedem conştiincios de sorbitul ciorbiţei.