Mingea roz şi cum se mută calul
Multe lucruri văzute în filmele româneşti făcute pe la începutul anilor â70 par pe cît de familiare, pe atît de îndepărtate. De curînd, am zărit nişte imagini prin cîteva asemenea filme transmise de unele televiziuni. Şi mi-am amintit, de pildă, cum arăta semnul de telefon public, acel disc alb pe care scria "Telefon" cu care eram aşa de obişnuiţi şi care a dispărut total, cred. Sau cum numărul motocicletelor era scris pe o plăcuţă arcuită montată pe aripa roţii din faţă. Căştile motocicliştilor arătau şi ele într-un mod foarte primitiv şi romantic, faţă de cele de astăzi, femeile purtau pantofi cu talpă ortopedică (şi ele însele erau parcă mai scunde şi mai plinuţe decît modelul care se impune în zilele noastre), şoselele erau aproape pustii, iar la mare, hotelurile erau noi şi colorate. Acele hoteluri văzute într-un film mi-au stîrnit o amintire de o mare claritate. Copil fiind şi destul de mic, eram la mare cu părinţii, la hotelul Pelican de la Mamaia. Nu mai ştiu astăzi cum e acolo, dar pe atunci în hol era chiar un pelican împăiat care mă speria şi mă fascina în acelaşi timp. Nu puteam pricepe cum de e posibil să existe o asemenea pasăre cu un plisc aşa curios. Era acea perioadă de la mijlocul epocii comuniste cînd se putea vorbi de o oarecare linişte şi bunăstare (în măsura în care se poate asocia comunismul cu bunăstarea). Într-una din seri ieşisem la o plimbare cu părinţii. Soarele nu apusese încă şi era o atmosferă caldă. Atunci descopeream că în vacanţă tot ce e în jur poate părea mai curat, mai plăcut şi uneori mai spectaculos. Străzile erau pline de lume ieşită la promenadă iar noi am trecut pe lîngă un gard înalt de plasă care înconjura nişte terenuri de tenis. Jucătorii vorbeau franceză, ceea ce în acele vremuri suna de-a dreptul exotic. Mi-aduc aminte însă fascinaţia pe care mi-au provocat-o mingile cu care jucau şi care erau roz fosforescent. Pe atunci mingile de tenis din România erau albe şi se juca cu ele pînă deveneau cenuşii şi chele, moment în care căpătau numele de "cartoafe". De obicei erau "Aeroplane" made in China. Cu aşa ceva jucam vara cînd mergeam la bunici, iar odată profesorul meu de tenis îmi arătase un set de mingi galbene care începuseră deja să apară în Occident. Şi acelea mi se păruseră cît se poate de interesante, dar o minge roz era ceva de-a dreptul fantastic. M-am lăsat cu greu desprins de acel gard prin care urmăream mişcările francezilor de pe teren, hipnotizat de mingile lor roz şi visînd la posibilitatea să joc şi eu vreodată cu aşa ceva. Probabil ca să-mi distragă atenţia de la ceva ce părea să mă pasioneze excesiv, ai mei mi-au arătat o tarabă la care se vindeau lucruri de artizanat. Erau acolo nişte buzdugane de lemn din care mi-aş fi dorit şi eu unul, erau fluiere lungi cu multe găuri şi păsări din ceramică în care dacă suflai scoteau triluri. Fără să uit mingile roz, am fost atras totuşi de o cutie de şah cu piesele instalate în poziţia de început. Tata mi-a spus că sînt ca două armate care stau faţă în faţă, gata să înceapă lupta. Eu ştiam ceva despre armate, aveam o mulţime de soldăţei de plastic acasă (de fapt, cowboy şi piei roşii) cu care mă jucam singur, dar pe acea tablă lucrurile păreau mai serioase. Piesele de lemn erau mai grele şi mai solemne, nu aveau puşti sau lasouri şi nici tot felul de expresii mai caraghioase sau mai crunte. Văzîndu-mă interesat, părinţii mei s-au hotărît să-mi cumpere şahul care, din cîte îmi aduc aminte, era destul de scump. Ne-am întors la hotel, am trecut din nou intrigat pe lîngă pelicanul din hol cu pliscul lui ciudat şi am ajuns la masă unde tata mi-a promis că a doua zi mă va învăţa cum se joacă jocul a cărui cutie stătea pe scaunul de lîngă mine. Iar a doua zi după plajă, în cameră, la umbra obloanelor de lemn vopsite în albastru care micşorau lumina soarelui, chiar s-a apucat să-mi explice scopul jocului şi cum se mută pionii, turele, nebunii, regele şi regina. Eram foarte mulţumit că descoperisem aceste lucruri şi credeam că deja am deprins în mare parte jocul. Nu pricepeam bine de ce tata îmi spunea că de fapt e un joc foarte greu, poate cel mai greu din cîte există. Să fi stat secretul în mutarea calului, pe care nu mi-a arătat-o? Eram extrem de curios. El însă mi-a spus: "Dormi după-masă şi cînd te trezeşti, te învăţ şi cum se mută calul...".
