Mihaela Buzărnescu nu mai poate fi oprită?
Mihaela Buzărnescu nu mai poate fi oprită?
Înainte de toate: ştie cineva cine e cu adevărat Mihaela Buzărnescu? Halep nu ştia cu adevărat cine e Halep acum mai puţin de un an. Noi privim din afară şi parcurgem cu jucătoarele noastre de succes sinusoidele meciurilor, nu şi ale vieţii lor. Nu ştim rătăcirile lor de Scufiţe Roşii prin păduri pline de lupi. Într-o bună zi vedem doar că scot de sub fustiţă o mitralieră şi fac prăpăd printre haite. Au devenit ele însele un soi de prădători, o mutaţie necesară. Apoi aruncă arma grea, cad în genunchi, scot pistolul cu ultimul glonte şi îl duc la tîmplă. Astea sînt poveştile de glorie şi groază ale tenisului, sport care s-a transformat în cea mai modernă metodă de tortură (aproape) fără sînge. Văzută din tribună, Buzărnescu e un om care aleargă în căutarea timpului pierdut. Impresia e că, pentru ea, orice minge pierdută e ca încă o viaţă risipită. Şi nu i-au mai rămas multe. Buzărnescu e angajată într-o cursă disperată cu destinul. Are un pas în faţă, dar nu e nimic definitiv. De multe ori e un spectacol greu de privit. Fiecare lovitură a ei dă senzaţia că e ultima, e ca şi cum ar trage de la şold către un inamic invizibil, care i-a pus piedică toată viaţa. În timpul game-urilor înjură şi se înjură ca un birjar. Între game-uri plînge şi îşi plînge de milă, invocă zeii şi oamenii: „De ce, de ce tocmai mie mi se întîmplă toate?“ Şi asta tocmai cînd i se întîmplă cel mai fericit moment al carierei! Senzaţia e că la coaching îi trebuie un psiholog, nu un antrenor. E simplu: la 30 de ani, Mihaela nu mai are timp. E ca un şofer care trebuie să ajungă de la Universitate la aeroport în 15 minute. Îi trebuie toate semafoarele pe verde şi nici un blocaj. Şi, dacă se poate, să în-tîrzie un pic avionul. Un simplu bec de roşu e similar cu blestemul, cu prăbuşirea. Poate că într-o zi va decola şi va vedea cerul albastru mai aproape. Şi pămîntul jos, departe, cu toate problemele şi mormintele lui.
Foto: wikimedia commons
