Mic ghid românesc la Madrid

Unele curse aeriene low cost aduc acum aminte de tradiţionalele IRTA, cele pline de saci şi paporniţe. O generaţie ulterioară pasagerilor din amintitele autobuze se îmbulzeşte azi pe scările avionului să ocupe loc lîngă hublou, să vadă Europa de sus (chiar dacă apoi mulţi îşi trag storul şi dorm aproape tot drumul, după ce, bineînţeles, mai întîi s-au descălţat). Înfiinţarea curselor low cost din România către Spania şi Italia se datorează însă tocmai lor, celor care s-au hotărît să-şi ia lumea în cap, deşi îi strîng pantofii. În orice caz, un drum pînă la Madrid, în compania sporovăielilor telenovelistice sau a sforăiturilor conaţionale şi în care stewardesele spaniole nu stau o clipă locului, trebăluind întruna la cutiile şi cărucioarele lor metalice de mîncare, poate părea lung şi obositor. Din cînd în cînd, te mai amuză un anunţ la microfon al stewardeselor, turuit ca în reclamele cu "Se recomandă citirea cu atenţie a prospectului. Dacă apar manifestări neplăcute, adresaţi-vă medicului sau farmacistului...", te scandalizează activitatea vecinului agitat care ia pe rînd revistele publicitare din buzunarul scaunului şi rupe din ele mici fîşii pe care le aruncă apoi pe jos, pentru ca, în cele din urmă, să te trezeşti pe pista de aterizare. Dacă într-una din încăperile aeroportului se schimbă neoanele, atunci ai ocazia să auzi şi primele vorbe de pe tărîm spaniol: "Ţine-te, Ghiţă, de ele că acuşi trag scara". Ghiţă e unul slab, iar mucalitul care ţine scara e un rotunjor (un cuplu tip Stan şi Bran). La hotelul aeroportului, un nene te ajută în miez de noapte să-ţi duci bagajele în cameră. "Sînteţi români?" "Da." "De unde?" "Din Bucureşti." "Eu sînt din Piteşti." În mai puţin de un minut afli că stă în Spania de vreo şapte ani, că a făcut o mulţime de meserii, că acum cîştigă peste o mie de euro ca hamal şi uneori ca şofer - om bun la toate la hotel - şi că visează la momentul cînd se va angaja în sfîrşit ca şofer de camion (specialitatea lui de bază). Primeşte bacşiul cu urarea: "Doamne ajută!". A doua zi, la prima călătorie cu metroul spre centrul Madrid-ului, un alt român, cu părul alb şi o figură obosită, te va ajuta să te orientezi. Îţi va recomanda să mergi duminică la parada de Ziua Naţională, în Plaza de Colon. Paradă unde, printre miile de soldaţi care mai de care mai împopoţonaţi şi înarmaţi, îl vei descoperi şi pe voinicul ofiţer român în uniformă kaki (cam sovietiformă) ţinînd steagul tricolor drept, printre steagurile celorlalte ţări NATO. Apoi, instalat confortabil la o cafea într-o cameră din centrul Madrid-ului, vei tresări auzind o voce de pe schela instalată pe clădire: "Băi, Jeane, unde p...a mea e ruleta aia?". Cuvîntul-cheie se va repeta, pe ton interlop, în vuietul nocturn al străzii înguste şi pline de localuri de sub ferestre, taman în toiul nopţii cînd vei încerca să adormi. Atunci îţi vei aminti de puştii negricioşi de peste zi, din Plaza de Jacinto Benavente, adunaţi în apropierea statuii de bronz închinate măturătorului, dintre care unul le explica nonşalant celorlalţi trei: "Poţi să faci şi tîlhărie că nu păţeşti nimic". Îţi vei aminti şi primul avertisment al gazdei, cum că zona colcăie de hoţi de buzunare. În ziua următoare, aproape că te vei izbi de două fete în fuste scurte care, atente la manevrele unei dube, vor comenta: "Uite-l, mînca-ţi-aş, cum era să parcheze pe noi!". O altă femeie îţi va capta atenţia din mijlocul arterei Calle de Alcala, de unde o vei auzi vorbind la mobil, cu o mînă în şold, neperturbată de traficul din jur (maşinile vor opri s-o lase să treacă): "Păi, de ce n-ai făcut cum ţi-am zis, măi, tăntălăule? Cine crezi că-ţi mai dă acum banii înapoi?". În ultima zi, în parcul Retiro, aproape de Palatul de Cristal, de pe o bancă o să auzi sunetele duioase ale unui saxofon: ta-ra-ta-ta, ta-ra-ta-ta, ta-ra-ra-ra ra-ra-ra-ra. Parcă e ceva de pe la noi... sau te înşeli? Ba da: "Fetiţe dulci, ca-n Bucureşti / În toată lumea nu găseşti". Virtuozul e un ins tuciuriu cu o burtă mare şi o poftă de cîntat pe măsură (unde mai pui că adevăr grăieşte saxofonul lui). Umorul din reportoriul său îţi va aminti şi de graşii din Plaza Mayor (Horică şi ceilalţi) care-şi acordau vioara, acordeonul, saxofonul şi celelalte instrumente şi-l strigau pe Marian: "Hai, bă, cu noi, să zicem una frumoasă ca tine. Să le-o zicem urîţilor ăştia de spanioli". Tot aşa cum gazda ne-o zisese nouă, românilor: "Am auzit că la Bucureşti toate clădirile par murdare". Şi la fel cum tipul căruia îi era frică în avionul de întoarcere avea să exclame imediat ce a pus piciorul pe pistă: "E mai răcoare şi mai întuneric decît la Madrid. Se simte c-am ajuns acasă, în sfîrşit".