Mess-Media
Dumnezeul Internetului ne-a făcut un cadou otrăvit. Blog-urile. Am citit cîteva zeci de comentarii prestigioase, toate entuziasmate de apariţia unei specii de "new journalism". Sinceritate! Prospeţime! Inovaţie! Entuziasmul de azi compensează scepticismul de ieri - momentul apariţiei primelor camere video portabile. Deşi fuseseră îmbrăţişate de reporterii TV care voiau mobilitate, mini-camerele video au aşteptat mult recunoaşterea. Jet-set-ul le-a adoptat din obligaţie, breasla profesională le-a ironizat, părinţii le considerau cam scumpe. Japonezii erau să facă icter mecanic! De-abia cînd Lucas şi Spielberg au reuşit să improvizeze ceva cu sens au fost privite aceste drăcii cu mai multă simpatie. Dar nici cei doi n-au devenit celebri decît după ce şi-au dus demo-urile la marile studiouri. Speranţa că fitecine îşi va face propriul Cetăţean Kane sau propria Reconstituire s-a cam şters. Da, omul nostru se va putea familiariza cu tehnicile de filmare sau de montaj, dar asta n-ajunge ca să fabrici un obiect artistic sau documentar de larg impact şi vastă folosinţă. Mai trebuie să ai ceva de spus şi să ştii s-o faci! Poate că băieţii din campusul lui Bill Gates vor face un soft generator de scenarii şi synopsis-uri pe temă dată, dar pînă atunci mai va, n-apuc eu vremurile alea! Las' că mă şi tem de ele. Folosul există totuşi, amatorii produc cu multă acribie filmări de nunţi şi botezuri sau chiar imortalizări mediocre ale experienţelor din dormitor. Sau de la iarbă verde. Ocazional, televiziunile preiau cîteva secunde cu imaginile tremurate ale vreunui incendiu sau conflict de stradă, surprinse de după perdele. Internetul nu e la prima încercare. Însăşi structura sa descentrată, asemănătoare cu panoul de afişaj, a instaurat coexistenţa dintre profesionişti şi amatori, dintre eroi şi veleitari. Numai cine nu vrea n-are site! Dacă nu dispui de experienţă, răbdare şi o cisternă de cafea, rişti să nu găseşti niciodată ce te interesează, dacă subiectul nu e chiar de magnitudinea unu. Lucrurile s-au mai îmbunătăţit, dar progresele se văd mai ales în cazul subiectelor de nişă, unde pasionaţii pot face enciclopedie din mai nimic. Cu toate astea, şi aici s-au impus profesioniştii, adică sursele de referinţă, chit că ele provin din presa tradiţională (scrisă sau electronică) ori s-au smuls cumva din oceanul primordial. În situaţii excepţionale, o fată din Sarajevo-ul asediat sau un rebel din China îşi pot face auzite vocile, dar numai pentru a fi amplificate apoi de ziarele şi televiziunile corporatiste. Blog-ul este un mini-site personal, gratuit şi uşor de confecţionat, unde poţi "posta" tot ce vrei. Informaţii dintr-o anumită categorie de interese, articole sau poze culese din alte surse (corporatiste, vezi bine!) sau, mai ales, însemnări personale, jurnale, imprecaţii etc. Sinceritate! Prospeţime! Inovaţie! Şi, să nu uit, "the new journalism"! Într-adevăr, perspectivele par vaste. Ziaristul de pe vremuri se plimba cu mîinile la spate, dicta unei secretare, dumneaei ortografia greşit cuvîntul "silfidă" şi fandacsia era gata! Acum, te scoli din faţa televizorului, scrii trei rînduri otrăvite la adresa lui Andrei Gheorghe şi le dai pe loc publicităţii. Într-un fel de tiraj infinit! Adio şpalturi, secretari de redacţie, patroni, "n-avem spaţiu" etc., etc. Mi-am petrecut ultimele săptămîni scotocind prin blog-urile cele mai diverse. Dacă sînt legate de personalităţi, e OK. L-am parcurs avid pe cel ce făcea cronica turnării Legăturilor bolnăvicioase (nimeni n-a pus accentul pe ultimele patru silabe!), dar atracţia nu funcţionează decît dacă autorul e un/o cineva. Aş urmări zilnic blog-ul lui Faulkner din Yoknapatawpha, dar ce-mi pasă mie de nombrilismul lui Jim din Tulsa sau de fanteziile gospodinei din Sofia? La ce bun culegerile de articole, dacă pot să-mi fac eu însumi propria selecţie? Şi am timp să caut la infinit pînă găsesc ceva demn? Cît despre "new journalism" - da, blog-urile sînt "new", dar n-au "journalism". N-ajunge să ştii să baţi la tastatură. (Din punctul de vedere al nunţilor e, totuşi, un progres!)
