Mărirea şi decăderea lui Frank Castorf

Dacă mîine ziarele ar anunţa că Joachim Löw este înlocuit de la conducerea reprezentativei de fotbal a Germaniei, probabil că ştirea ar trece neobservată. Cel căruia i se datorează, în mare măsură, cîştigarea campionatului mondial de anul trecut e un erou, o legendă vie, dar nu e în poziţia să nască mari polemici, poate doar scandaluri trecătoare. În schimb, vestea despre schimbarea din funcţie a directorului teatrului naţional de la Berlin (Volksbühne) provoacă deja controverse serioase – şi nu doar în mediul cultural. 

Legendarul Frank Castorf urmează să fie schimbat din funcţie anul viitor, cînd i se va încheia contractul, sau cel tîrziu în 2017, după o prelungire de un an a contractului. Cel care îl înlocuieşte va fi, cel mai probabil, Chris Dercon, actualul director de la Tate Modern Londra. Nu atît înlocuirea unui om de teatru cu un curator e miza scandalului. Cît schimbarea însăşi: de ce să schimbi ceva ce funcţionează bine de atîta vreme? 

Într-adevăr, Volksbühne e nu numai teatrul poate cel mai iubit de berlinezi, ci şi un spaţiu al inovaţiei, o scenă pe care s-au produs (şi care a produs) marii actori contemporani. Un adevărat brand al capitalei şi al Germaniei, Volksbühne şi-a adaptat în permanenţă repertoriul la „societatea reală“, la problemele de actualitate, la temele relevante. Atunci cînd a montat Shakespeare sau Cehov, Castorf a adus mereu o perspectivă contemporană. Spectacolele sale – mai mult sau mai puţin reuşite – nu au lăsat pe nimeni indiferent. Multe dintre ele sînt „material didactic“ în şcolile de teatru. 

Volksbühne e dotat cu un buget de 17 milioane de euro – o sumă fabuloasă în comparaţie cu posibilităţile financiare puse la dispoziţie teatrelor din România, dar considerată insuficientă de Castorf însuşi. Mult sau puţin, cert e că, în ciuda prestigiului, teatrul a înregistrat, în ultimii doi ani, un număr relativ scăzut de spectatori. Această scădere a frecventării – chiar dacă nu i se impută direct directorului – e o bilă neagră, un argument (sau un pretext) pentru înlocuire. Şi tocmai aici e şi scandalul: cei care îl iubesc pe regizorul

Castorf, cei care îl apreciază pe directorul Castorf nu vor să conceapă că singurul criteriu de evaluare e numărul de bilete vîndute. 

Castorf însuşi crede că aici e o mare neînţelegere, o eroare a celor care stabilesc politicile culturale ale oraşului. În ce constă neînţelegerea? În lipsa de profesionalism, spune Castorf într-un interviu acordat săptămînalului

În neînţelegerea fenomenului teatral. În lipsa de competenţă a factorilor de decizie. Pe vremuri – pe vremea RDG –, decidenţii aveau măcar minime competenţe în domeniul cultural, ele erau necesare măcar pentru a rezista… rezistenţei, pentru a contracara opoziţia din teatru, povesteşte Castorf. Astăzi, mărcile competenţei ar fi cuvintele englezeşti şi limba de lemn. „Se vorbeşte foarte mult americăneşte, asta e destul ca să ajungi în zona de conducere a teatrului.“ Fostul primar Klaus Wowereit l-a susţinut, dar „n-a făcut nimic: nici bune, nici rele“, i-a lipsit cu desăvîrşire viziunea în ceea ce priveşte politicile de promovare a operei şi a teatrului. 

Castorf sugerează că cineva ar avea interesul ca el să fie înlocuit. Că, mai nou, „cei de sus“ (adică: ordonatorii de credit) vor „ceva cool“. Or, spune Castorf, „cool nu e temperatura mea“. E greu de spus, judecînd după aceste explicaţii atît de abstracte, ce anume i se reproşează sau ce aşteptări au decidenţii politici de la el, dincolo de succes la public. Dar e destul de clar că e resemnat cu perspectiva despărţirii. 

Pe de altă parte, nici Frank Castorf nu e rezonabil atunci cînd se vede director pentru eternitate. Alegerea lui, acum mai bine de două decenii, la conducerea poate celui mai reprezentativ teatru german a fost un moment de cotitură pentru Volksbühne. Opţiunile sale dramaturgice şi regizorale au adus identitate, prestigiu şi inovaţie. Publicul şi decidenţii politici care l-au susţinut au de ce să-i fie recunoscători. Dar pretenţia „nemuririi“ e un pic cam prea mare pentru mediul democratic în care funcţionează sistemul cultural de la Berlin. E prea mare chiar şi cînd cel care pretinde directoratul pentru eternitate e o legendă vie.