Marian Nicolae: Teoria recursului în casație

Editura Solomon a publicat recent una dintre cele mai bune cărți de drept din perioada postbelică: Teoria recursului în casație de Marian Nicolae. Cunoscut prin lucrările anterioare ca erudit cu vocația exhaustivității, autorul face încă o dată dovada unei excepționale puteri de cuprindere a surselor normative, doctrinare și jurisprudențiale din întreg spațiul juridic european. Tema cărții este cercetată însă nu doar cu mijloacele eruditului, ci și din perspectiva filosofiei justiției și a dreptului, cu pertinente incursiuni în filosofia politică. Principiul separației puterilor în stat și specificul funcționării puterii judecătorești în contextul conceptual al sistemului de drept continental devin mai clare în lumina teoriei recursului în casație, așa cum este înfățișată de Marian Nicolae.

Ambiția de a crea un sistem normativ perfect coerent, necontradictoriu i-a animat nu numai pe unii împărați romani – care își asumaseră, pe lîngă atribuțiile executive, și prerogative  legislative, și funcții judiciare, uzurpînd astfel menirea Adunării Poporului și a Senatului, precum și o bună parte din funcția judiciară a pretorilor și a jurisconsulților –, ci și pe cei care au formulat și au profesat, în zorii modernității, teoria separației puterilor în stat. Mai întîi, deși Montesquieu a justificat această teorie prin ideea simplă potrivit căreia numai puterea poate limita puterea, totuși a contestat dreptul judecătorilor de a interpreta legea și de a crea precedente, adică soluții cu potențial normativ. Altfel spus, în această concepție, separația puterilor statului nu avea semnificația egalității acestora. Supremația legii însemna și supremația puterii legislative în raport cu puterea executivă și puterea judecătorească, teză fundamentată apoi de Rousseau, care a argumentat că suveranitatea poporului se exercită numai prin puterea legislativă, ca expresie a voinței generale. Judecătorii care ar fi interpretat legea s-ar fi substituit puterii legislative, singura îndreptățită nu numai să adopte norme juridice, ci și să le interpreteze. 

Concepția a fost preluată de unii dintre corifeii Revoluției Franceze. Cel mai vehement partizan al acestui mod de înțelegere a teoriei separației puterilor a fost Robespierre. În mai multe ședințe ale Adunării Naționale din anul 1790, el a negat cu vehemență dreptul judecătorilor de a interpreta legea pozitivă, pretinzînd că aceștia s-ar substitui legiuitorului. Interpretarea era considerată o violare a legii, o sursă de dezordine în sistemul normativ și o cale de distrugere a unității acestuia, prin pronunțarea unor soluții contradictorii. Pentru a sancționa asemenea violări ale legii și pentru a păstra unitatea sistemului normativ, printr-un decret de la finele anului 1790 a fost înființat Tribunalul de Casație, considerat de către Robespierre o structură a puterii legislative, membrii acestui tribunal nefiind judecători, ci, în limbajul vremii, inspectori de justiție sau cenzori judiciari. În această viziune, judecătorii nu mai erau independenți, ci deveneau funcționari publici ai statului. Recursul în casație era instrumentul juridic prin care se asigura supremația puterii legislative și dependența puterii judecătorești față de aceasta. Această viziune iacobină și-a găsit împlinirea în conceptul leninist al puterii unice, ca fundament al totalitarismului comunist. 

În opoziție cu această viziune iacobin-leninistă, ideea separației puterilor statului a fost nuanțată și rafinată în teoria democrației constituționale. Egalitatea, interdependența și cooperarea dintre puterea legislativă, puterea judecătorească și puterea executivă au fost afirmate pentru a înțelege mai bine că separația nu înseamnă izolare, nici instituțională, nici funcțională, și că suveranitatea se exercită de toate cele trei puteri, iar supremația legii nu se confundă cu supremația puterii legislative, aceasta fiind și ea supusă legii, în sens de drept natural, ca și puterea judecătorească și puterea executivă. Puterea legislativă, creatoare a dreptului pozitiv, trebuie să respecte principiile și valorile consacrate în Constituție, ca expresie a dreptului natural. Chiar dacă doctrina franceză nu a abandonat nici astăzi, în totalitate, viziunea iacobină asupra principiului separației puterilor în stat, totuși Curtea de Casație a încetat să mai fie o simplă structură dependentă de organul legislativ, devenind instanța supremă a puterii judecătorești. Din această poziție, funcția ei principală este aceea de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, pentru a păstra coerența, cel puțin relativă, a sistemului de drept. Este ceea ce a înțeles foarte bine Portalis, datorită căruia s-a recunoscut în Codul Civil francez dreptul judecătorilor de a interpreta legea și de a o aplica în mod creator. Ca urmare, s-a transformat în mod corespunzător și recursul în casație. Din instrument de reprimare și de inhibare a creativității judecătorilor, acesta a devenit sursa de vigoare a dreptului viu, îmbogățind conținutul normelor juridice cu sensuri adaptate evoluției firești a vieții în orice comunitate. Astfel înțeles, recursul în casație reabilitează precedentul judiciar, în sensul dreptului roman, adică o soluție pronunțată într-un caz particular, dar cu potențial de a transgresa limitele speței și de a dobîndi valoare normativă. 

Metamorfoza recursului în casație este însă mai degrabă una teoretică, ideală, decît una practică, efectivă. Înțelegerea recursului în casație ca o cale extraordinară de atac, prefigurată prin reforma din anul 2000 a vechiului Cod de Procedură Civilă, a fost consolidată în varianta inițială a actualului Cod de Procedură Civilă, prin contribuția regretatului profesor Viorel Mihai Ciobanu, cu susținerea neobosită a autorului acestei excelente monografii juridice, Marian Nicolae. Avatarurile legislative ale recursului în casație în țările sistemului de drept continental, inclusiv în România, au alterat funcția acestui instrument juridic de consacrare a precedentelor judiciare, deci funcția creatoare de drept. Modificările succesive ale actualului Cod, unele determinate de intervențiile Curții Constituționale, altele efectuate chiar la propunerea Înaltei Curți de Casație și Justiție, au transformat recursul în casație într-un instrument judiciar hibrid, în încercarea de a împăca ceea ce este de neîmpăcat: valoarea creatoare de drept a precedentului judiciar, pe de o parte, și corectarea erorilor de judecată, pe de altă parte. Propunerile de lege ferenda făcute de autor la finalul monografiei sînt înțelepte și, dacă ar fi adoptate de legiuitor, ar permite împlinirea rezonabilă a acestor două obiective importante, dar distincte, prin instrumente juridice adaptate fiecăruia.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.