Marea lovitură din vamă
Pe vremea cînd lucram pe şantier în Ardeal, băteam drumul către Bucureşti cu accelerate mizerabile şi aglomerate, mai mult noaptea. Nu veneam des, doar cînd trebuia. De cîteva ori am venit ziua, cu un personal. O dată, la Sibiu, s-a urcat un grup de o veselie stranie. Aveau 22-25 de ani. Au rămas pe culoar şi au băut cu suspectă precauţie dintr-o sticlă de vodcă şi din mai multe sticluţe cu odioasa băutură maronie a epocii, aşa-zis răcoritoare (sînt convins că era extrasă din scoarţă de copac). Ceva mă frapa la ei - hainele lor erau noi, de la pantofi pînă la gecile de plastic, şi erau tunşi foarte corect. Adică scurt. Cînd am ieşit la o ţigară, m-au îmbiat cam imperativ "să iau un gît". N-am refuzat, cu vremea am intrat în vorbă. Şi iată ce-am aflat. Tocmai ieşiseră de la puşcărie, colonelul îi scosese în oraş exact cu o oră înainte de venirea trenului, le-a luat haine şi le-a dat şi nişte bani, dreptul lor "de la munci". Apoi m-au informat despre viaţa penitenciară, da, făcuseră şi carceră, "acu' nu-i mai zice aşa", avuseseră parte şi de alte torturi, mai scîrboase, dar le luau ca atare. "Asta e, frăţie!" Unul era tinichigiu auto (înjunghiase un om), altul era bucătar (tîlhărise trei familii), ceilalţi doi cam la fel. S-ar fi zis că se cuminţiseră, dar cît eram eu de obosit, tot am observat că din cînd în cînd se înnegurau brusc. Cînd se gîndeau la întoarcerea acasă. Într-un tîrziu, unul a spus încet "îi iau gîtul cum o văd". Şi a tăcut. Am tăcut toţi. Trenul se mişca încet printre munţi. Mai colea, tot pe coridor, stătea un gras care fuma mult şi care tot lua foc de la noi. M-a tras discret spre el şi-a făcut un semn dispreţuitor către cei patru, care încercau să aţipească-n picioare. Dom' inginer (îmi făcusem şi eu autobiografia şi auzise) ăştia se-ntorc înapoi în două luni! Vă zic eu! În viaţă trebe să ştii mersu'. Şi, aşa cum se întîmplă în toate trenurile de cursă lungă, de la Stephenson pînă azi, mi-a povestit viaţa lui. Şi iată ce-am aflat. Fusese copil bun, şi la şcoală şi acasă, dar nu s-a dus la facultate. S-a făcut vameş, c-acolo-i banul. Ca să ia post la Arad a plătit cît o Dacie şi mai mult. Dar dup-aia s-a scos. Vilă-n Arad, apartament mobilat la Deva pentru aia mică, televizor color nu mai zic, acareturi la socri, tot ce trebuie. Da' să vezi belea. Într-o zi trec trei arabi prin vamă, el era şef de tură, ei l-au tras deoparte, că se grăbesc, că nu ştiu ce, i-au dat dreptul, trei cartuşe de Kent, aveau un Fiat, studenţi la Iaşi, nu i-am mai controlat, oameni sîntem. Dar a doua zi au venit de la Securitate, că-i urmăreau pe ăia mai de mult, că i-au oprit şi au găsit în Fiat două pistoale mitralieră şi muniţie. Nebuni, domne, ce eram nebun să-i las dacă ştiam? Da' de unde să ştiu? Am dat atunci la declaraţii de-am crezut că mor de inimă, dacă-s cu ei, de cînd îi cunosc, de-astea. Şi-acu', ce crezi? Nu m-au arestat că-s membru de partid, da' m-au transferat disciplinar la graniţa cu ruşii. Ca pe-un cîine, chiar mai rău. Nici pe-un cîine nu-l goneşti de la locul lui, tocma' la dracu', pe la Galaţi, numai marfare trec pe-acolo. După o viaţă de muncă, zi şi noapte, pe ploaie, pe zăpadă, şi pentru ce, pentru două pistoale, pentru o prostie, că nu mă lăsam eu pentru trei cartuşe. Da' nu ştiam, de unde să ştiu. Aşa e, frăţie, zise tinichigiul trădat în amor, care se trezise şi asculta discret. Aşa e, fir-ar ai dracu', atîta ştiu, numa' să facă rău la om! Trebuia să le iei gîtul! Şi-au început să şuşotească amical. Zilele trecute, smulse din toropeala verii de vocea lui Băsescu, autorităţile au căzut peste vama din Nădlac. Cît ai zice reformă, au găsit vreo 2.000 de euro! Sub calculator, la ciorap, ba chiar şi-n cuşca cîinelui-specialist Biju. La traficul vămii, banii ăştia nu-nseamnă nici bacşişul pentru bere! Îi va întreba oare cineva pe funcţionarii revoltaţi de unde au vile dotate "cu tot ce trebuie" şi maşini cochete? Pun pariu pe-o sticlă cu răcoritoare din scoarţă de copac că nu. Precis că şi Biju are pe undeva o cuşcă de vară, cu turnuleţe şi termopane...
