„Mai sus, mă“
Mama ia ouăle umplute de pe masă. Domnul mai vrea, aşa că îi cere farfuria înapoi. Mama are un zîmbet care l-ar face invidios pe Iliescu în perioada lui de glorie. Domnul mănîncă şi toate sarmalele, şi prăjiturile. Mamei îi licăresc ochii şi o şi văd cu cît drag i-ar povesti țaței Rada că a mîncat gagiul de s-a spart. Seara a început cam stresant pentru ea. A venit întîi o maşină cu doi zdrahoni care s-au uitat atent prin curtea noastră şi prin răgăliile de peste gard. De bombe. A cam tremurat. Nu din cauza genei, din cauza emoţiilor. Cam la douăzeci de minute au mai venit două maşini. I s-a plîns lui Dacian că a avut emoţii. A pupat-o repede şi i-a trecut.
Am sfîrşit 2016 la fel ca 2015. Rîzînd cu Dacian şi bucuros tare că reuşesc să îmbrac şi să încalţ, împreună cu el şi alţi oameni tare faini, peste o sută de puşti care au mare nevoie pentru iarnă de așa ceva. 2016 a fost un an greu. Am muncit cît m-au ţinut puterile şi am reuşit mult mai puţin decît mă aşteptam în perioada în care am fost în guvern. Am trecut două concursuri profesionale importante şi am decis, cu greu şi în ultima clipă, să mă duc la Strasbourg.
A fost anul Brexit-ului, al lui Trump şi al lui Dragnea. Anul în care am lucrat cu cîţiva oameni absolut excepţionali. Anul în care am citit cel mai puţin şi am învăţat cel mai mult. La sfîrşitul anului l-am pierdut pe Didi. M am miorlăit într-un avion reamintindu-mi poveştile lui. În memoria lui, la aeroport am cumpărat un Chanel nr. 5 pe care l-am dat şi eu, spunînd serios că e cea mai nouă versiune de Chanel, şi am băut, cînd am ajuns acasă, un pahar de palincă de la el.
Am trăit şi victoria unei prietene care a reuşit să învingă cancerul. Acum doi ani a trebuit să-i spun eu că are cancer. Am primit vestea la telefon de la Vlad. Vlad cel care a fost, în 2016, ministrul Sănătăţii. În 2015 era un bancher ciudat, în Viena, obsedat de a ajuta oamenii să găsească cele mai bune tratamente pentru cancer. Cînd m-a sunat, a fost greu de înţeles. Am auzit cuvintele, dar nu am înţeles sensul lor. I-am spus: „Stai un pic, nu te aud bine.“ Ea era lîngă mine. M am mutat repede într-un hol. Timpul s-a încetinit grozav şi l-am auzit pe Vlad zicînd ceva despre lamele şi contrast. E cancer. Cancer.
Am mai trecut prin asta. Cu puşti şi cu adulţi – oameni pe care îi iubesc sau pe care i-am iubit. Aceeaşi senzaţie de prăbuşire, urmată de furie. M-am gîndit că nu vreau să mai pierd oameni dragi. A trebuit să îi spun că este într-adevăr cancer. Ştiam că o să fie o operaţie foarte complicată, cu probabilitate mică de reuşită. Şi chiar dacă ar fi reuşit, apoi ar fi urmat chimio- sau radioterapie. Ambele sînt cumplite. Am văzut cît de cumplite sînt. Am vrut să nu mai fiu.
Să nu mai simt. Nimic. Am vrut să cedez oboselii şi să fug. Dar a trebuie să îi zic. Şi a fost tare greu să o fac. S-a luptat. Cu furie şi cu o tenacitate de care eu nu aş fi în stare. 2016 a fost anul în care doctorul i-a spus că nu mai sînt semne de cancer.
Am rîs mult. Am fost iexcelență pentru, practic, tot anul 2016 şi m-a amuzat tare felul în care o poziţie trecătoare poate să schimbe aşteptările şi percepţia pe care o au oamenii despre mine. 2016 mi-a amintit tare mult de o poveste. Cu un puşti rom care încerca să cînte la chitară. Deşteptul satului. Trupa de muzicieni de nunţi a rămas fără un om – o victimă temporară a războiului necruţător cu recolta de ţuică. L-au luat pe el la nuntă. La un moment dat, şeful tarafului, care era cu spatele la el, a şoptit: „Mai sus, mă“. Puştiul s a gîndit un pic, a hotărît că vătaful era cam ciudat, dar avea palma grea, aşa că s-a suit pe podium. Ăsta i-a zis iară: „Mai sus, mă, în pizda mă-tii“. S-a suit băiatul pe scaun. Şi-a luat o grămadă de bani la nuntă. Şi o mică trosneală. Nu de alta, dar mai sus trebuia să fie nota pe care cînta şi nimic altceva.
Am încercat de multe ori să fiu mai sus, în 2016, răspunzînd la tot felul de aşteptări. De cîteva ori m-am cocoţat ca prostul pe podium, neînţelegînd că, în fapt, sfaturile erau în cu totul altă notă.
