Mai slăbeşte-ne, Bacovia!
Mai întîi am privit tolerant la ploaia de afară. Ploaie de vară, densă, ritmată. Va curăţa oraşul, va-mprospăta aerul, va ajuta culturile. Ploaie de vară, care se opreşte la fel de brusc precum a pornit. Am constatat apoi, ceva mai atent, că nu se opreşte brusc. Şi că, de fapt, nu se opreşte deloc. De parcă garniturile robinetului celest ar fi fost fabricate de aceiaşi chiulangii care mi-au montat instalaţiile din casă. Pe tavan, în mijlocul sufrageriei, înfloreşte o pată umedă ce seamănă cu harta Australiei. Un continent cu geometrie variabilă, desenat stîngaci pe placa de beton ce constituie unica barieră dintre mine şi puhoaie. O picătură aterizează pe covor, apoi alta. Succesoarele lor constituie un firicel de apă, care se prelinge continuu prin lustră. Pun dedesubt o cratiţă care a uitat de mult deliciile focului. Extrag covorul şi-l duc în bucătărie, lîngă flacăra aragazului. Privind din cadrul uşii, lumina cenuşie e reflectată straniu de alte pete umede. În jurul Australiei au apărut insule, arhipelaguri lacrimogene. Le captez producţia în alte cratiţe, alte lighene. Dar picăturile se sparg şi împroaşcă totul în afara vaselor. Cea mai bună soluţie - borcanele mari de murături. Au gura strînsă, ce cade înăuntru rămîne acolo. Paradoxal, lustra funcţionează, deşi apa şiroieşte pe cablu, pe dulie, pe bec. Alte insule au apărut în dormitor, în baie, pe hol. Am epuizat vasele. Ies şi cumpăr găleţi roşii, frumoase, turceşti. Şi Prigat, în ambalaje de plastic. Beau sucul, cam fără chef, dar îmi trebuie ambalajele pătrate. Pot fi puse în colţurile camerelor, ca să înghită noile izvoare. Cîteva pete se extind mustoase către pereţi şi coboară în spatele mobilelor, al bibliotecii. E noapte, la radio se vorbeşte despre viituri, despre oameni ce stau pe acoperişuri, sînt solidar cu ei. Pe stradă maşinile fac valuri, împroaşcă totul în jur, nici un trecător. Poate că am rămas singur pe lume, ultimul om din Waterworld, fără arbaletă şi ski-jet. Îmi fac o cafea şi schimb găleţile. Dacă sînt prea pline, picăturile umezesc şi puţinele zone rămase uscate. În marele cazan de 100 de litri am instalat un deflector (un capac de closet aşezat oblic) pe care picăturile se scurg domol. Trebuie să evacuez trei corpuri de bibliotecă, apa a pătruns în spatele lor, cărţile lipite de perete cer ajutor. Unele s-au umezit deja. Le duc în singura cameră uscată. Lampedusa, Hesse, A.Toma, colecţia de Economist, Q şi Mojo, dicţionarele pe care am dat o pălărie de bani şi pe care le-am plimbat cu avionul de-a lungul Europei, cîteva sute de volume din "Biblioteca pentru toţi". Cărţile străine se udă doar pe margini, hîrtia românească absoarbe însă umezeala, volumele din colecţia "Meridiane" par bureţi de mare în pragul împerecherii. Convoc un comandament de urgenţă (noroc că premierul apartamentului nu a plecat în străinătate). Ordon evacuarea rapidă a hainelor din dulapuri. Noroc că n-am multe, pot să le car fără barcă. Cîte lucruri inutile! Ce obiecte aş lua cu mine pe o insulă nelocuită? Evident, doar lucruri indestructibile, dacă o exista aşa ceva. Apa se scurge acum pe tocurile uşilor. Lemnul moale de brad şi furnirul ieftin al uşilor încep să se umfle, să se exfolieze. Ca şi zugrăveala. În calitate de şef al celulei de criză decid să-mi repartizez apă minerală, pîine şi medicamente. Lustra din sufragerie cedează, cu un pocnet sfîşietor. Nu mai am lumină decît de la o veioză incomodă pe care o car peste tot, lăsînd pe ziduri umbre lungi, ca doctorul Mabuse. Pe scările blocului se aud voci ameninţătoare, sînt vecinii, cu sape, coase şi topoare. Apa a ajuns şi la ei, vor să-şi facă dreptate. Aruncă o privire, se conving că nu sînt eu de vină, ci precaritatea "părţilor comune". Rămîn singur. În blocul de vizavi s-au stins toate luminile. Peste zgomotul monoton al torentelor pluviale se aud elicoptere şi sirena unui remorcher. Dacă apa mai creşte, mă voi sui pe rezervorul closetului cu cîteva CD-uri, un bidon cu cafea şi un pumnal. Voi aştepta calm să vină Garda Naţională şi să mă evacueze la Houston.
