Mă pregătesc să merg la restaurant
Îmi pun pantalonii cei mai buni, nişte blugi cumpăraţi de la un student arab acu’ vrei doi ani şi foarte la modă acum vreo zece, şi tricoul ăl mai procopsit, o făcătură Lacoste pe care am cumpărat-o de la Costineşti. Am nişte ghete Adidas, pe care, de cînd le-am luat din Bulgaria cu vreo şase luni în urmă, am hotărît să nu le descalţ decît în caz de forţă majoră: sex sau baia săptămînală. Îmi iau toţi banii la mine, 36 de mărci. Mare parte din bani sînt monezi, plus două hîrtii de 10 mărci mototolite rău. Au stat în buzunarul secret pe care mi-l făcuse mama la chiloţi ca să nu mi fure dujmanii banii pe drumul pînă acolo.
Sînt convins că vor fi de-ajuns. La Aldi cel mai scump vin e 3 mărci, berea e mai ieftină ca apa şi la turcii de peste drum o jumate de pîine mare, scobită de miez şi umplută cu carne de la kebab, cu sos de maioneză cît vrei, varză, cartofi prăjiţi şi castraveţi muraţi plus o sticlă de jumate de cola, e 5 mărci.
Fata vine şi mă ia cu maşina. E ca la proşti: maşina aia nu are nici o legătură cu Trabantul lui Gigilică Bouroșu, fiind maşină şi nu trotinetă cu portiere. Habar n-am de ce dracului se uită fata aia la mine, dar şi dacă vrea numai să îmi fure banii, nu cred că m-aş supăra. Mă duce la un restaurant super-procopsit, unde toţi nemţălaii sînt îmbrăcaţi de parcă s-ar duce de acolo direct în Valhalla, la sfinţii lor.
Sînt un domn şi îi zic să comande. Habar n-am ce comandă, că nu pricep nimic în afară de vin. Vinul e un Beaujolais. Îmi amintesc fiindcă zice chelnerul Beaujolais cu nişte fiţe de zici că se trage direct din neamul lui Ludovic al XIV-lea.
Desface sticla şi pune un pic în pahar. La noi în familie existau concursuri de băut vin cu vadra şi ăsta pune două deşte de vin în paharul care ar duce lejer jumate de sticlă. Zgîrciţii dracului, mă gîndesc eu, cel care am strîns la mine în cameră toate pliculeţele de zahăr, mini-pacheţelele de unt şi cutiuţele de gem care rămîneau de la micul dejun, ca să nu mai vorbesc de alte cîteva chestii pe care le aruncaseră nesimţiţii ăştia plini de bani. Îl îndemn prieteneşte să toarne ca lumea. Se uită la mine cu o privire plină ochi de respect. Apoi se uită lung la muierea impecabilă din faţa mea care zîmbeşte cald, dar cu gura pînă la urechi.
Mîncarea e de tot rahatul. O grămadă de frunze, nişte raci, nişte viermi care au un gust cam de peşte, toate aranjate pe farfurie ca şi cum ar fi tablourile lui Ţuculescu de la muzeul de artă din Craiova, unde ne duceau comuniştii în mod forţat ca să ne cultive. M-am uitat la mîncare ca la tablouri, cu respect şi multă neîncredere. Arăta scump, dar nu înţelegeam nimic. Nu tu, frate, un mic, un muştar, nişte pîine ca lumea, o sarma, un mujdei, nişte smîntînică la băiatul, un grătar de ăla talpă înnegrit pe grătar, nişte sălăţică de boeuf, ficăţei, cîrnaţi. Nimica, numai iarbă cu spume şi raci. În plus, muzica aia de lift sinucigaş.
Cînd vine nota o citesc greşit, aşa cum îmi vine mie la socoteală. Mi se pare că a fost ditamai ţeapa, căci la turci ne-ar fi costat la jumătate şi am mai fi mîncat şi seara din ce ne-ar fi rămas. Îndrept elegant o hîrtie de 10 mărci şi aranjez atent monezile în cutia de argint în care ne-a adus omul nota de plată. Fata mea rîde cu drag. Rîd şi eu, că doar nu vreau să o las singură. Îmi spune că nu trebuie să las tip. Habar n-am ce e tip, aşa că fac la fel cum fac tot timpul cînd nu înţeleg ceva: dau din cap deştept şi trec mai departe. Insistă că nu e un restaurant cu tip. Îmi explică că tip-ul este ceva ce îi laşi chelnerului. Mă gîndesc că de ce dracu’ i aş lăsa ceva chelnerului, că numai papionul de la gîtul lui face mai mult decît toată averea mea?!
Ia nota de plată şi îmi spune cît costă. Este cu sută, nu cu zeci, cum am crezut eu. Mi se face rău. Mă gîndesc că s au dus dracului o bună parte din banii pe care ar trebui să îi primesc la sfîrşitul lunii sau că o să ajung la mititica. Ea continuă să rîdă şi îi dă ăluia o chestie de plastic. Plăteşte ea.
Mă simt emasculat. Piticii din cap au cam amuţit. Mă conduce acasă. Ies din maşină, îi spun posomorît la revedere şi dau să plec. Fata claxonează. Se uită nedumerită la mine.
– Nu mă inviţi la tine?
În clasă nu părea genială, dar brusc sînt convins că e încarnarea feminină a lui Einstein. Numai idei bune are fata asta! O invit în cameră. O să îmi descopere depozitele de zahăr, gem şi unt, că – deah! – nu poţi să ştii cînd loveşte foametea în Jarmania. Îmi povesteşte şi că pantalonii ăia scurţi şi foarte fain coloraţi în care joc baschet sînt, de fapt, chiloţi în lumea ei.
I se pare că sînt haios şi nu prostul satului. Hotărăsc să mă sacrific şi îmi dau jos ghetele de baschet.
