Lupta cu indiferenţa

Deşi tardiv, am citit cu entuziasm editorialul semnat de Andrei Pleşu în Adevărul din 12 august, pe tema "fondului fără formă", ca paradigmă simetrică a "formei fără fond" " deja intrată în mitologia culturală a României moderne. Raportîndu-ne la sensul maiorescian, ar trebui poate să vorbim despre "formele rămase fără fond", în măsura în care unele structuri preluate din Occident au atras pînă la urmă, conform teoriei iniţiale, un conţinut adecvat. Dacă însă preluăm sintagma în sensul larg, dobîndit în peste un secol de uz lingvistic, nu vom putea depăşi conotaţia negativă care denunţă impostura cronică, lipsa de substanţă cvasigeneralizată. Incitată de acurateţea binecunoscută a observaţiilor dlui Pleşu şi convinsă că mesaje publicistice de această calitatate fac parte din strategia obligatorie a luptei cu indiferenţa, aş alătura cîteva exemple celor din articolul respectiv; aspecte care mă frămîntă constant, deşi zadarnic. Cum formele fără fond sau mincinoase ne-au obişnuit încă din comunism cu stridenţa lor demagogică, nimic nu ne mai surprinde cu adevărat: nici universităţile "private" care legitimează prin diplome impostura profesională la orice nivel, nici institutele "de cercetare" ad-hoc, create pentru uzul unei echipe de conducere, nici instituţiile găunoase care mimează eficienţa şi, cu atît mai puţin, decoraţiunile urbane excesive (florale şi de mobilier) care (în Capitală, cel puţin) ascund doar lipsuri, murdărie şi crăpături. În ceea ce priveşte, pe de altă parte, "fondurile fără formă", sîntem de-a dreptul în urma vechiului regim care "exploata" măcar ideologic o bună parte din potenţialul creator naţional. Azi, în schimb, la 20 de ani după Revoluţie, în plină Uniune Europeană, realizăm că: "fondul" de cărţi al ţării nu are (încă) o Bibliotecă Naţională propriu-zisă şi că, probabil, dacă o va avea, va fi pe structura celei plănuite de Ceauşescu. Realizăm, de asemenea, că "fondurile" de cărţi publice se pierd, efectiv, prin dispariţia bibliotecilor de cartier sau săteşti. Realizăm că nici creaţia cinematografică nu mai are săli (nici decente, nici destule) în care să se manifeste, aşa cum lanţurile de librării s-au transformat în aşa hal, încît impresionanta producţie editorială actuală, sărmana, îşi întîlneşte publicul în spaţii insuficiente sau inadecvate (ganguri, tarabe, chioşcuri). Dar mai există o situaţie care se impune în acest trist inventar: cînd există şi "forma", şi "fondul", dar lipseşte sintaxa care să le pună în legătură. Greu de crezut, bunăoară, că Muzeul Naţional de Artă Contemporană nu are (încă), în generoasele sale spaţii din aripa Casei Poporului, o (minimă) colecţie permanentă de... artă contemporană românească; în condiţiile în care artişti valoroşi, lansaţi " să zicem " în anii ’60-’70, cu operă consistentă, rămîn necunoscuţi publicului larg, nefiind expuşi niciunde (căci Muzeul Naţional de Artă se opreşte la marii maeştri interbelici, iar muzee private practic nu există). Cu alte cuvinte, creatori majori precum Bernea, Sorin Dumitrescu, Biţan, Paştina, Gherasim, Chirnoagă, Alin Gheorghiu, Mihai Sîrbulescu, dar şi Neagu, Apostu, Gorduz sau Damian (privilegiat de o remarcabilă, dar pasageră retrospectivă) riscă să rămînă nişte străini în propria ţară. Cum să justificăm, aşadar, un asemenea straniu raport între fond şi formă? Marea artă contemporană (pe care totuşi o avem!) ar putea foarte bine coexista într-un dialog fructuos cu inovaţiile sau instalaţiile noilor avangarde prezentate în MNAC. Închei cu un exemplu la fel de paradoxal. Există spaţiul: esplanada Teatrului Naţional. A existat comanda: lucrare monumentală pentru acest spaţiu. Există lucrarea, remarcabilă: ansamblul în bronz Lumea lui Caragiale de Ioan Bolborea, concepută pentru acel spaţiu şi care a costat bani, timp şi energie. Dar nu există (încă) aprobările (sic!) pentru amplasarea in situ... acum, cînd lucrarea e gata! În schimb, spaţiul urban strategic al Pieţei Universităţii vegetează estimp într-o confuzie estetică. Chiar dacă s-au mai spus unele ca acestea şi chiar dacă se vor mai spune, măcar cu arma cuvîntului trebuie ameninţată indiferenţa. Şi, vorba lui Nenea Iancu: "Să fim gata la tot! Să nu ne dăm înapoi de la nimic pentru a ne îndeplini datoria de patrioţi!".