Locuri calde

Într-un an, pe la sfîrşitul lui octombrie, eram în Grecia. Plecasem din Pireu cu o cursă de linie, un uriaş ferry-boat, către insula Syros, într-o excursie de o zi. Înainte, fusesem cu o cursă turistică, în clasicul tur de trei insule: Egyna, Hydra şi Poros. Aveam pe retină încă golful în amfiteatru al Hydrei. Acolo ne gîndiserăm să rămînem o viaţă. Vizitaserăm o cămăruţă de hotel, simplă, ca la mînăstire, cu un pat de fier pe care era întins un cearceaf incredibil de alb, un scaun, o măsuţă şi o cruce deasupra patului. Pe geamul îngust se vedea portul de agrement cu pădurea lui de catarge. Preţul era simbolic, însă noi, prea ancoraţi în programele noastre, nu aveam timp să rămînem. Mai era şi un hotel de lux acolo, ceva mai sus, pe o străduţă îngustă din aceea pe care turiştii se plimbă pe măgari (maşinile erau pur şi simplu interzise în Hydra), o casă mare cu leandri înfloriţi la poartă, cu un hol plin de armuri şi săbii încrucişate, cu tavanul şi pereţii pictaţi de maeştri veneţieni şi florentini. Un loc în care printre multe alte celebrităţi locuise şi regizorul american John Huston. Abia ne-am făcut o idee despre acel colţ de rai că a sunat sirena vaporaşului care trebuia să ne ducă mai departe. Văzusem în acea zi şi Poros-ul, cu verzile plantaţii de portocali a căror aromă se simte încă de departe, de pe mare. Acum eram însă în drum spre Syros cu acea cursă regulată care face patru ore. Voiam să vedem insula şi să stăm la plajă, în linişte, fără grija că ne pleacă imediat vaporul înapoi. Am acostat la Ermopolis, capitala insulei şi a tuturor Cicladelor. Ţin minte cum am stat în cala vaporului înconjuraţi de motociclişti care-şi ambalau motoarele, aşteptînd (ca şi noi) să se deschidă panoul cel mare din spate pentru a ţîşni afară în port. Noi am luat un autobuz care ne-a dus pe drumuri şerpuite spre sudul insulei, printr-un ţinut arid presărat din loc în loc cu cîte o casă albă, ca o bucată de cretă. Am făcut plajă în capătul nisipos al unui golf lung şi îngust, cu laturi stîncoase. Marea turcoaz a lui Ulise era aşa limpede că se vedeau şi peştii. În larg duduia motorul unui vaporaş de pescari. N-am uitat nici de turista blondă care făcea plajă în picioare şi-şi expunea soarelui şi privirilor pieptul ei maiestuos de zeiţă a fecundităţii. Îşi mişca doar ochii pe sub gene, altfel ai fi putut crede că e o statuie crescută din nisip (de silicon). N-am uitat nici de masa din port, de la Ermopolis, unde am primit o carafă cu vin din partea casei, iar salata cu trei felii de roşii ne-a costat cît o sticlă de vin bun. Mercur nu ne-a fost prea favorabil, dar Poseidon s-a dovedit a fi pentru noi cel mai perfect luminist. Pe drumul de întoarcere ne-a convins că marea poate să aibă absolut orice culoare. Existau porţiuni de apă fără nici o cută. Doar trecerea vaporului forma un val, pe suprafaţa căruia însă nu apăreau nici un fel de alte încreţituri, ca un şerbet fin, cu luciu mătăsos, rostogolindu-se pe marginea borcanului. Spre apus, marea a fost mai întîi roşie, apoi a devenit vernil, lăsînd pe seama cerului nuanţele roşiatice. Înspre răsărit dominau tonurile cenuşii, iar linia dintre cer şi apă nu se mai distingea. Cînd ne-am hotărît să ne desprindem de balustrada punţii, era deja întuneric. Doar spre vest licăreau luminile Atenei. E o excursie la care mă gîndesc adesea toamna tîrziu, cînd Bucureştiul devine friguros şi mai cenuşiu chiar decît e el de obicei.