Limbaje și tăceri. Îndrăzneli și prudențe

Un cititor al Dosarului nostru de săptămîna trecută îmi măr­turisește impresii după ce l-a citit și îmi împărtășește că, meloman fiind, nu a găsit un răspuns mulțumitor la întrebarea: se poate vorbi, de fapt, despre muzică? Întrebarea lui mă zgîndăre pentru că vine în această perioadă în care bodogăn un anume fel de prezentare a muzicii, specific programelor de sală din toată lumea, anume genul ultradescriptiv. „Prima parte se deschide cu o temă cîntată de oboi, care apoi este preluată de pian și imediat dezvoltată de corzi, după care un fortissimo al trompetelor întrerupe violent starea de reverie, iar piculina străbate fondul sonor ca picăturile de ploaie, pentru ca pianul să-i răspundă cu o modulație în do major…“ – firește, inventez cu totul conținutul, dar nu și stilul. Ți se spune cu vorbe ce vei auzi (un oboi, apoi un pian, apoi corzi, apoi trompete etc.) și ce va face fiecare. Stupid și complet lipsit de orice sens. Chestiunea se poate extinde rapid în orice alte arte care se exprimă altfel decît prin cuvinte. În pictură, de pildă. Detest explicațiile unui tablou precum aceasta: „Vedem un bărbat care poartă o cămașă galbenă și o pălărie albă, întins pe o pajiște verde plină cu frunze veștejite – semn că e toamnă –, cum privește o siluetă feminină care se depărtează, purtînd o rochie cu crinolină…“ Nu trebuie să-mi spună nimeni ce se aude, afară de cazul în care sînt surd, sau ce se vede, în afară de cazul în care sînt orb. Un asemenea mod de a vorbi despre produse artistice non-verbale este undeva la limita imbecilității. Din păcate, este mult prea întîlnit prin săli de concerte și muzee…

Revenind la întrebarea cititorului nostru, propun să facem un pas prudent înapoi, pînă cînd se ițește o altă întrebare ce poate fi socotită oarecum preliminară: poți, în cuvinte, să exprimi ceea ce exprimă muzica prin sunete? Răspunsul rapid și onest este negativ: nu poți „traduce“ în vorbe ceea ce „spune“ muzica. Argumentul este de bun-simț – dacă nu mă înșel, marele jazzman John Coltrane l-a formulat la un moment dat: dacă ceea ce exprimă muzica s-ar putea spune în cuvinte, atunci muzica nu ar fi existat, pentru că oamenilor le este mult mai ușor să vorbească decît să cînte. Muzica a apărut, așadar, anume ca să exprime ceva ce omenește se simte, dar nu se poate spune în cuvinte.

Așadar, pînă acum am ajuns la concluziile că, pe de o parte, este stupid să descrii muzica în cuvinte și, pe de altă parte, este imposibil să exprimi în cuvinte ceea ce exprimă ea în sunete. Abia după ce ajungem la aceste concluzii înțelegem cît de puternică este întrebarea aceasta: este legitim să vorbești despre muzică?

Cum ziceam, întrebarea aceasta se extinde asupra oricărei arte, mai puțin asupra literaturii, se-nțelege. Aici este locul să aduc o mărturie importantă. Dl Andrei Pleșu a repetat adesea că a abandonat critica de artă pentru că a ajuns la concluzia că nu se poate vorbi fidel și adevărat despre ceva creat într-un limbaj non-verbal. Un asemenea avertisment venit din partea unui autor cu ine­galabil har și cu rafinată dexteritate în folosirea limbii române ar trebui să inhibe pe oricine s-ar încumeta spre critica/eseistica de artă. Totuși, dl Pleșu crede că orice discurs verbal despre arte care nu se exprimă în cuvinte este posibil și intelectualmente legitim cu condiția să fie, dacă am înțeles eu bine, un discurs „de însoțire“, nu de „explicare“ și nicidecum un discurs care tinde să substituie cu vorbe elementele specifice limbajului artistic (sunete, culori, forme, gesturi etc.). Există, îmi spunea dl Pleșu, două feluri de a vorbi legitim despre pictură. Primul este un discurs „de ramă“, adică un discurs care solicită vaste resurse culturale (istorice, filozofice, literare etc.) și care vorbește despre pictor și despre epoca lui, despre obiectul tabloului și despre istoria sa, care face vizibil privitorului contextul cultural și ideatic al creației operei ce se contemplă – un discurs care fixează reperele necesare înțelegerii operei în conjunctura ei, urmînd ca, înarmat cu ele, privitorul să aibă propria sa experiență indicibilă în contact cu indicibilul tabloului. Dl Pleșu exemplifică acest gen de comentariu cu Ion Frunzetti. Al doilea mod legitim de a vorbi despre un tablou este cel poetic, metaforic. Comentezi arta în cuvinte, dar folosești însușirea cea mai de sus a cuvintelor, adică potențialul lor metaforic, „ca-și-cum“-ul, pirueta care ridică cuvintele din magma sensurilor lor proprii spre zări de imprecizie și extaz. Astfel, sugerezi cu o anume aproximație un drum al emoției spre sensul tabloului, îndrumi cumva misterios spre mister, fără, firește, să ai ambiția să-l rostești pentru că știi bine că nu poți. Acest al doilea gen, spune dl Pleșu, a fost ilustrat de Dan Hăulică. Evident, primul gen nu-i lipsit de intuiții ale frumuseții și nici cel de-al doilea nu-i lipsit de o amplă informație și de referințe precise, dar e vorba despre o anume predominanță.

În ceea ce mă privește, fără să cred că vorbele pot spune totul despre o muzică ori o pictură, cred totuși că vorbitul despre ele este extrem de util, cu două condiții: 1) să tindă să fie lămuritor (sau să ajute la o lămurire) și nu strict descriptiv; 2) să asume condiția de „însoțitor“ al ascultătorului pe drumul unei înțelegeri ce este a lui, a ascultătorului, și nicidecum o lecție despre cum ascultătorul trebuie să funcționeze în decodarea operei aidoma vorbitorului.

Însă am ajuns abia la jumătatea încercării de a afla dacă este legitim să vorbești despre muzică. Pentru că am luat în discuție o singură ipostază: cel care vorbește știe, iar cel care ascultă nu știe. Or, în cele mai multe situații nu este așa. De cele mai multe ori, cei care simt nevoia să vorbească despre o muzică sau despre un tablou sînt pe picior de egalitate, sînt oameni de aceeași condiție culturală (mai înaltă sau mai joasă), oameni care își împărtășesc experiențele de contact cu opera artistică și nu tind neapărat să l învețe pe celălalt. Discuțiile între prieteni și cunoscuți de după un concert sau de după vizitarea unei expoziții apar cu mult mai des în viața cuiva decît întîlnirile cu un lector învățat, gata să livreze.

Părerea mea este că acest plasament pe picior de egalitate, asigurînd, practic, o tovărășie pe drumul înțelegerii pe care nici unul nu ghidează, ci amîndoi tatonează, schimbă cu totul datele discuției noastre. Cum să împărtășești ce simți și să afli ce simte celălalt altfel decît prin cuvinte? Astfel, mie mi se pare că vorbirea despre muzică nu este doar posibilă, dar este necesară. Să asculți un concert și să pleci acasă fără să scoți o vorbă despre ce ai auzit, iar a doua zi să reintri în rutina ta este cea mai sigură garanție că experiența muzicii s-a ratat.

În general, am o rezervă în privința teoriei că nu se poate vorbi despre muzică. Dacă cuvintele nu pot exprima ceva ce ni se arată în alt limbaj, atunci n-am mai putea vorbi despre jumătate din ceea ce ne înconjoară, căci lumea ni se arată, în mare măsură, în alte limbaje decît cel al cuvintelor. N-am putea vorbi despre natură, despre flori, despre vînt, despre apusul și răsăritul soarelui, despre mare ori despre lună, despre lumină sau despre întuneric și nici despre dragoste. Totuși, vorbim enorm despre toate acestea și încă în toate stilurile posibile – vorbim științific și poetic, vorbim prozaic sau oniric, vorbim în bășcălie sau în stil de groază. Vorbirea despre cele ce ni se arată altfel decît în cuvinte este, cum ar spune Wittgenstein, constrînsă doar de limitele vorbirii mele și atît. Că mînuitorul vorbelor poate mai mult sau mai puțin, asta e altceva. Dar vorbele sînt acolo, toate, suficiente ca să exprime ceea ce mi se arată altfel decît prin vorbe.

În fine, susținătorii teoriei impotenței cuvintelor ar trebui să explice cum de atîția mari artiști care s-au exprimat în limbaje diferite de cel al vorbelor au ținut să susțină și prin vorbe ceea ce au creat. De la Mozart la Wagner, de la Leonardo la Van Gogh, avem zeci de mii de pagini de jurnal, memorii, corespondență, carnete și, după ce s-au inventat, interviuri prin care asemenea artiști au vorbit despre arta lor. Cum se explică asta, dacă vorbele sînt atît de sărace încît diminuează prin atingere măreața operă creată în alt limbaj? Au vrut ei să-și diminueze operele?

În fine, pentru mine, argumentul suprem că putem vorbi liniștiți despre ceea ce ascultăm sau vedem în diferite arte este că oamenii, așa cum pot, încearcă de cînd se știu ei să vorbească despre Dumnezeu, adică despre ceva ce le depășește și puterea de înțelegere, și puterea de percepție cu mult mai mult decît ar putea-o face vreodată vreo muzică sau vreun tablou. Așadar, dacă putem vorbi despre Dumnezeu, de ce n-am îndrăzni să vorbim despre arte?