Libertate abstractă și libertăți speciale
Libertatea abstractă a persoanei, ca idee filozofică, se concretizează juridic mai întîi prin conceptul de persoană, ca subiect (ca titular) al libertății și prin conceptul de capacitate juridică, înțeleasă ca motor al libertății și ca limită potențială a acesteia. Sfera juridică a persoanei este conceptul care descrie spațiul social concret al libertății, determinat și limitat prin libertățile speciale, drepturile subiective, puterile speciale, datoriile și răspunderea juridică – în sensul ei cel mai general și în forma specifică fiecărei ramuri de drept – pe care le are o anumită persoană la un moment dat și în dinamica lor pe toată durata existenței persoanei.
Așadar, libertatea abstractă a persoanei se concretizează juridic și prin libertățile speciale. Libertatea rămîne vagă, adică abstractă, dacă este înțeleasă numai ca a face ceea ce vrem și ca a nu face ceea ce nu vrem. Pentru a asigura în mod eficient protecția libertății persoanei este necesar ca dreptul obiectiv să recunoască forme concrete de libertate. În funcție de anumite categorii de nevoi, interese și scopuri, precum și în funcție de anumite categorii de acțiuni, inacțiuni, mijloace și metode de realizare a acestora, libertatea abstractă a persoanei este structurată juridic. Astfel, posibilitățile multiple de a face sau de a nu face ceva sînt grupate în funcție de obiectul și scopul lor, sînt recunoscute și protejate de către dreptul obiectiv ca libertăți speciale. Acestea nu epuizează însă sfera libertății abstracte, persoana avînd mereu o mulțime de posibilități de a face sau de a nu face ceva care rămîn în afara acestei structurări juridice.
Printre aceste libertăți speciale se numără libertatea de mișcare, libertatea de conștiință (care include libertatea de religie), libertatea de exprimare (care include libertatea de expresie, specifică creației intelectuale), libertatea (autonomia) de voință (cu specia sa cea mai importantă, care este libertatea contractuală), libertatea economică. La fel ca și drepturile fundamentale, aceste libertăți speciale, caracterizate și ele ca fiind fundamentale, sînt indispensabile mai ales în raporturile pe verticală, adică în raporturile cu autoritățile publice (care au nu numai datoria să le respecte, ci și datoria să le asigure protecția), dar ele se exercită și în raporturile dintre particulari, adică în raporturile pe orizontală.
Fiecare libertate specială nu este o simplă prerogativă, ci un set sau un evantai de prerogative juridice. Cadrul juridic recunoscut și protejat de dreptul obiectiv prin aceste prerogative pentru fiecare libertate specială nu este total nedeterminat, pentru că nu s-ar mai diferenția de libertatea abstractă, dar determinările acestor prerogative își păstrează un anumit grad de generalitate, tocmai pentru ca aria posibilităților de exercitare a fiecărei libertăți speciale să fie cît mai largă.
Dar prin această exercitare, oricît de largă ar fi sfera ei, nu este îngăduit să fie încălcate drepturile subiective și libertățile speciale ale altor persoane. Altfel spus, libertățile speciale nu sînt discreționare, ci au anumite limite, dincolo de care exercitarea lor ar deveni abuzivă. De exemplu, prin exercitarea abuzivă a libertății de exprimare poate fi încălcat dreptul fundamental la demnitate ori dreptul fundamental la viața privată. Limitarea exercitării acestor libertăți speciale nu le schimbă însă natura juridică și nu le transformă în drepturi subiective. Dacă prin limitarea exercitării libertăților speciale ele ar deveni drepturi subiective, nu ar mai exista nici o libertate specială și s-ar nega astfel însăși figura juridică a libertăților speciale.
Nu se confundă caracterul relativ determinat al libertăților speciale, prin stabilirea unui conținut general și a unor limite de exercitare, cu ideea de condiționare, care are în vedere circumstanțele nașterii lor. Libertățile speciale, ca și drepturile fundamentale, nu se nasc dintr-un act juridic sau fapt juridic, ci se nasc odată cu persoana și încetează odată cu aceasta, adică sînt necondiționate, spre deosebire de drepturile subiective, altele decît cele fundamentale.
Caracterul necondiționat al libertăților speciale este strîns legat de caracterul lor universal, dar diferă de acesta. Mai exact, nu numai că ele se nasc odată cu persoana, dar aparțin oricărei persoane. Așa cum libertatea abstractă a devenit universală odată cu interzicerea sclaviei și a oricărei forme de dependență personală, tot astfel sînt universale și libertățile speciale, ca forme de concretizare a libertății abstracte.
Libertățile speciale sînt absolute, adică au un subiect activ determinat, în timp ce subiectul pasiv este general și nedeterminat, care exprimă opozabilitatea erga omnes a acestor libertăți. Totodată, fiind strîns legate de persoană, libertățile speciale sînt, prin esența lor, inalienabile. Libertățile speciale, ca forme de concretizare a libertății abstracte, nu sînt acordate de legiuitor: acesta are doar datoria să le recunoască și să le acorde protecția juridică. Ca urmare, legiuitorul nici nu ar putea declara alienabilitatea libertăților speciale, pentru că și-ar depăși limitele competenței normative, încălcînd astfel Constituția. Caracterul absolut și caracterul inalienabil al libertăților speciale evidențiază modalitatea specifică prin care se realizează sinteza dreptului natural cu dreptul pozitiv. Dreptul natural preexistă dreptului pozitiv, dar dacă nu ar fi receptat de către acesta din urmă nu ar dobîndi semnificație juridică.
Așadar, libertățile speciale sînt forme de concretizare a libertății abstracte, constînd într-un set de prerogative juridice, cu o largă sferă de posibilități de manifestare, dar relativ determinată prin conținutul, obiectul și cadrul ei de exercitare. Orice libertate specială este necondiționată, universală, absolută și inalienabilă, recunoscută și protejată de dreptul obiectiv prin mijloace juridice specifice.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
