Liber de sarmale

- între buturugi - Revelionul e obligatoriu. E o noapte în care, fie că vrei, fie că nu vrei, trebuie să te distrezi. Trebuie să bei şi să mănînci cît mai mult posibil, eventual să dansezi. Să mănînci peşte, ca să fii uşor tot anul, să ai bani în buzunar la ora 12, ca să fii bogat tot anul, să ai datoriile achitate la zi, ca să nu fii dator tot anul, să te porţi frumos cu colindătorii şi să-i omeneşti, chiar dacă te năpădesc cu zecile şi sutele şi chiar dacă nu mai sînt copii sau dacă, în loc să cînte, behăie. Să-ţi rezervi o masă la restaurant sau chiar un loc într-o pensiune la munte, chiar dacă pentru ocuparea lui trebuie să-ţi pierzi ore lungi şi nervi pe şoselele superaaglomerate. La restaurant trebuie să plăteşti foarte mult, că doar una e masa de revelion, chiar dacă tu ai vrea ceva mai puţin. Foametea trăită în vremurile comuniste pare că e în continuare prezentă în minţile oamenilor şi încă îi îndeamnă să le demonstreze altora şi lor înşişi că au ce mînca de sărbători. Tipul nostru de revelion pare menit a-i ferici pe cheflii, a-i împlini pe hotelieri şi chelneri şi a-i îmbogăţi pe fabricanţii de colebil. Decenţa cît de cît recîştigată a Crăciunului se cere şi ea compensată de chiolhanurile Anului Nou. Pentru obrazurile subţiri, se cere eventual şi un măcel asupra mistreţilor îngrădiţi în ţarc. În sfîrşit, tradiţia e tradiţie şi se pare că nu te poţi pune cu ea. Acum cîţiva ani am constatat însă că dilema - stai acasă în pijama devenind antipatic prietenilor sau mergi la o petrecere cu ei şi faci ca ei, eventual mănînci sarmale pînă crăpi - îşi are o bună rezolvare prin alte părţi. La o pensiune din Austria am aflat în după-amiaza zilei de 31 decembrie că proprietarul ne va da o masă mai specială, dar care se va încheia la ora 7,30 seara, nici un minut mai tîrziu, după care restaurantul se va închide. Am avut surpriza să descoperim că în rezervarea pe care o făcusem la acea pensiune, cu mult timp înainte, nici nu erau specificate alte condiţii de revelion. Doar că noi nu ne putusem închipui că masa specială de Anul Nou se poate încheia aşa devreme. Avînd tradiţiile anterior amintite bine înrădăcinate în fiinţa noastră românească, am intrat în panică. Unde petrecem revelionul? Impasibilul proprietar neamţ ne-a spus că putem merge unde vrem noi în staţiune. Am perceput ideea ca pe o adevărată ofensă. Ne-am zis că am avut ghinionul să dăm peste un mare nesimţit şi am dat fuga repede în oraş să vedem ce se mai poate repara în ultimul moment. Am intrat într-un local rustic, cu schiuri vechi de lemn agăţate pe pereţi şi cu mese făcute din buturugi. L-am întrebat pe un chelner dacă putem petrece acolo seara, în ciuda faptului că nu avem rezervare. Amuzat de disperarea noastră, tipul ne-a spus că putem să venim cînd vrem noi şi că în cîrciuma lui nu-i nevoie de rezervare. Neîncrezători, am insistat: "Şi dacă vine foarte multă lume? N-ar fi bine să puneţi o hîrtie pe o masă cum că e rezervat? Sîntem un grup de vreo zece oameni". Uşor nedumerit de pretenţiile noastre, omul a ţinut să ne liniştească: "Veţi avea loc oricum". Am plecat cu unele îndoieli pe care prietenii noştri rămaşi la pensiune ni le-au accentuat. Ne-au spus că probabil chelnerul îşi bătuse joc de noi şi că de bună seamă vom petrece revelionul pe străzi sau în cameră. Seara, după ce am terminat cina festivă de la pensiune, cu inima strînsă, ne-am îndreptat cu toţii către local. Era pe jumătate plin, iar chelnerul, singurul (care poate era şi patron), plin de energie, ne-a primit zîmbind şi ne-a instalat la o masă mare. Mîncasem bine, aşa că nu i-am comandat decît bere, schnapps-uri şi cafele. Nici vorbă de vreun menu obligatoriu. De altfel, nici lumea de la celelalte mese nu prea mînca. Unii se îmbătau cu program, alţii jucau cărţi, iar cîţiva tineri, abia veniţi de pe pîrtie, dansau în clăpari în faţa barului. Nu cred că era mult diferit de o seară obişnuită. Poate doar glumele chelnerului care se făcea că ne varsă cafeaua în poală, avînd o ceşcuţă cu elastic. Clienţii s-au tot schimbat pînă aproape de miezul nopţii. Unii plecau spre alte localuri, alţii veneau să tragă un schnapps pe buturugile restaurantului nostru. Noi n-am îndrăznit să plecăm, ca să nu ne pierdem locurile. Ei se simţeau liberi, petreceau şi se mişcau în voie. La 12 noaptea am ieşit să vedem artificiile (n-au fost cine ştie ce) şi am constatat că muntele e plin de faruri mişcătoare. Maşinile de bătătorit zăpada îşi făceau datoria chiar şi de revelion, pregătind pîrtiile pentru dimineaţă. Ne-am dus la culcare pe la ora 1, şi în ziua următoare, la ora 10, eram pe pîrtie alături de mulţi alţii care nu păreau deloc mahmuri. A fost poate cel mai simplu şi mai aerisit revelion pe care mi-l amintesc. Mi-a rămas în minte ca o foarte uşoară şi plăcută trecere dintre ani.