Legile poeziei – libertate și constrîngere

Raportul dintre libertate și constrîngere este o temă recurentă nu numai în etică, în filosofia politică și în teoria juridică, ci și în arta poetică. Proporția dezirabilă dintre libertate și constrîngere depinde de modul în care sînt elaborate normele sau canoanele din fiecare domeniu și de imaginația destinatarilor, dublată de experiența acestora. În sfera etică și în cea estetică, la normele și canoanele exterioare se adaugă reguli proprii, pe care fiecare persoană și le creează pentru sine, pe temeiul experienței de viață sau al celei artistice. Există canoane specifice diferitelor epoci și curente artistice. În plus, fiecare artist își elaborează propriile reguli în cadrul acestor canoane. Substanța și matricea creației personale suportă atît constrîngerea normelor specifice unei anumite epoci și unui anumit curent artistic, cît și autoconstrîngerea rezultată din regulile proprii. Paradoxal, această autoconstrîngere este expresia libertății creatoare. Oricum, se verifică încă o dată afirmația că nu există libertate fără constrîngere.

În greaca veche și în latină, iar apoi în limbile europene pînă în zorii modernității, poezia a fost matca tuturor genurilor literare (epic, dramatic și liric). Legile prozodiei erau comune pentru toate aceste genuri. De-a lungul multor secole, singura schimbare importantă a fost înlocuirea piciorului metric format din silabe lungi și silabe scurte cu acela format din silabe accentuate și silabe neaccentuate. Transformarea radicală s-a produs în secolul al XIX-lea, mai ales în a doua jumătate a acestuia, cînd poezia a încetat să mai fie numitorul comun al tuturor genurilor literare, devenind sinonimă cu genul liric. Este ceea ce au demonstrat, între alții, Hugo Friedrich, în Structura liricii moderne (Univers, 1969), Matei Călinescu, în Conceptul modern de poezie (Univers, 1972) și Mircea Scarlat, în cele patru volume ale Istoriei poeziei românești (Minerva, 1982, 1984, 1986, 1990). Astăzi, sintagma poezie lirică este un pleonasm. Treptat, poezia s-a eliberat și de legile prozodiei, ceea ce nu înseamnă că versul alb este lipsit de ritm și armonie, de muzică interioară. Acestea nu se mai nasc însă din aplicarea unor reguli obiective, ci sînt creația personală a fiecărui poet. Nu există însă o disjuncție totală între poezia modernă și legile prozodiei. Se poate încă inova formal, fără a abandona aceste legi, iar materia poetică își poate consolida originalitatea în măsurile și ritmurile clasice. Lirica eminesciană oferă numeroase și puternice probe în acest sens. Cum spune el însuși în Scrisoarea II, Eminescu a fost mai mereu ispitit de Iambii suitori, troheii, săltărețele dactile. Este elocvent chiar și un singur caz: Sara pe deal. Versurile, cu rime împerecheate feminine, au, cu o singură excepție, măsura de 12 silabe, cu 4 picioare metrice: un coriamb (care reunește un troheu și un iamb), doi dactili și un troheu. De exemplu, ritmul versului Sufletul meu arde-n iubire ca para poate fi transcris astfel: /- -/ /- -  / - -  / -. Pauza vocală necesară dintre ultima silabă accentuată a coriambului și silaba accentuată a primului dactil rupe în două ritmul versului de 12 silabe, astfel încît nu mai are sunetul de săltărețe dactile, ci unul de metafizică senină și melancolică. Pentru a păstra acest ritm, primul și al patrulea vers din ultima strofă conțin particularități fonetice. Versul Vom răzima capetele-unul de altul își păstrează măsura și ritmul prin unirea ultimei silabe din cuvîntul capetele cu prima silabă din cuvîntul unul; ca urmare, cele două cuvinte se citesc și se aud: ca-pe-te-lu-nul. În versul Cine pe ea n-ar da viața lui toată, cuvîntul viața se aude și se citește în trei silabe: vi-a-ța. În acest fel, este construit al doilea dactil, respectiv al treilea picior metric din cele două versuri. Există o singură abatere de la măsura și ritmul  poeziei: ultimul vers din penultima strofă – Ore întregi spune-ți-voi cît îmi ești de dragă – are 14 silabe, ultimele două formînd un troheu suplimentar; mica imperfecțiune prozodică crește însă intensitatea mesajului erotic.

Așadar, poetul își creează trei reguli și își asumă tot atîtea constrîngeri, care organizează formal materia poetică, născută din liberele asocieri ale inspirației. În urzeala asocierilor vizuale (Sub un salcîm; lîngă salcîm; înaltul / Vechiul salcîm; frunza cea rară; Streșine vechi casele-n lună ridică, valea-i în fum) și a asocierilor sonore, cu intensități molcome sau urcătoare (Buciumul sună cu jale, scîrțîie-n vînt cumpăna de la fîntînă; fluiere murmură-n stînă; toaca răsună mai tare; clopotul vechi împle cu glasul lui sara; satul în vale-amuțește), se desfășoară mișcarea pastoral-agricolă (Turmele-l urc; osteniți oameni cu coasa-n spinare / Vin de la cîmp) și mișcarea cosmică (stele le scapără-n cale; apele curg clar izvorînd din fîntîne; Luna pe cer trece-așa sfîntă și clară; Stelele nasc umezi pe bolta senină; Nourii curg, raze-a lor șiruri despică). Tabloul idilic este îmbogățit de emoțiile îndrăgostiților (dragă, m-aștepți tu pe mine; ochii tăi mari; pieptul de dor, fruntea de gînduri ți-e plină; Sufletul meu arde-n iubire ca para; Ah! în curînd pasu-mi spre tine grăbește), de incantații erotice și de atingeri caste (sta-vom noi noaptea întreagă / Ore întregi spune-ți-voi cît îmi ești de dragă; Ne-om răzima capetele-unul de altul / Și vom adormi surîzînd).

Departe de a fi un gen minor, idila a atins cote estetice înalte mai ales în primul val al romantismului, iar apoi teoria literaturii, după ce a vitregit-o o vreme, a revalorizat-o cu succes, cum a făcut și Virgil Nemoianu în Micro-Armonia („Trilogia romantismului”, Spandugino, 2014). Această reabilitare este îndreptățită și pentru forța magică a idilei de a contracta timpul, comprimînd eternitatea într-o clipă: Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viața lui toată?

Dacă acest mic exercițiu de descifrare a raportului dintre libertate și constrîngere ar continua și cu alte poezii scrise de Eminescu, s-ar putea ajunge la concluzia, prin parafrazarea lui Dostoievski, că poeții români fie au intrat (precursorii), fie au ieșit (succesorii) din manta celui care nu credea să-nvețe a muri vreodată.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.