Legea iubirii

În capitolul rezervat lui Platon în Despre viețile și doctrinele filosofilor, Diogenes Laertios povestește ce i s-a întîmplat lui Platon în timpul uneia dintre călătoriile sale în Sicilia, probabil în anul 388 î.Hr. Dion, cumnatul înțelept al lui Dionysios cel Bătrîn, tiranul Siracuzei, i-a sugerat acestuia să-l invite pe filosof la curte. Platon ar fi fost în măsură să găsească o soluție pentru depășirea crizei financiare pe o cale, alta decît pirateria, practicată nu de puține ori de către tiran.  Cînd filosoful i-a propus să reducă cheltuielile destinate vieții luxoase de la curte, sfatul a fost urmat într-un mod arbitrar, specific tiranilor. Dionysios a găsit cu cale să renunțe la cheltuielile necesare pentru oaspetele său, așa că l-a alungat de la curte; mai rău, l-a încredințat lui Pollis, emisarul Spartei, pentru a fi vîndut ca sclav la Egina. Norocul, nu doar al lui Platon, ci al întregii lumi de după el, a luat chipul lui Anniceris din Cyrene, aflat la locul potrivit, tocmai cînd Pollis era gata să-l vîndă pe filosof. Anniceris, știindu-l pe filosof, l-a răscumpărat cu 20 de mine și l-a dus la Atena spre bucuria prietenilor săi. Deși este pus uneori la îndoială, episodul relatat de Diogenes Laertios este foarte verosimil în contextul în care sînt situate faptele. Toți tiranii sînt capricioși și cruzi. „Neștirbită rămîne-n sine însăși tirania”, cum sună un vers din poemul Vînzarea lui Platon ca sclav la Egina de Ștefan Aug. Doinaș Apoi, chiar și pentru Platon, sclavia părea să decurgă din firea lucrurilor vremii sale. În Legile a crezut că este suficient ca sclavii să fie bine tratați, formulă pe cît de generală, pe atît de puțin protectivă. Nu altfel gîndea Aristotel: în Politica nu se sfia să declare că uneltele sînt sclavi neînsuflețiți, iar sclavii sînt unelte însuflețite. E adevărat că, așa cum va face și Thomas Jefferson peste mai mult de două milenii, Aristotel și-a eliberat sclavii prin testament.

Cînd, cîteva secole după Platon și Aristotel, s-au făcut auzite cuvintele lui Iisus: „Aceasta vă poruncesc: să vă iubiți unii pe alții” (Evanghelia după Ioan, 15, 17), s-a produs un cutremur moral care a deschis un drum nou în istorie. Este adevărat că sclavia a continuat să fie recunoscută legal pînă la finele secolului al XIX-lea, iar în forme mai mult sau mai puțin disimulate există și astăzi; tiranii s-au succedat unii după alții, violența și cruzimea lor luînd forme tot mai nebunești; războaiele au devenit tot mai distrugătoare, iar astăzi există mijloace pentru a curma viața pe Pămînt. Dar, din momentul în care au fost rostite cuvintele „Aceasta vă poruncesc: să vă iubiți unii pe alții”, a început o mișcare tot mai puternică și mai cuprinzătoare de regîndire a temeiurilor morale, politice și juridice ale cetății. Legea iubirii este și puntea prin care creștinismul se raportează la transcendență, și deschiderea spre orizontul universalității mundane, dincolo de granițele dintre religii și culturi regionale. Tocmai această deschidere a făcut și face posibilă dimensiunea seculară a Legii iubirii, îndemnînd la regîndirea neobosită a scării valorilor și a setului de principii care au ca scop diminuarea violenței fizice și morale în  comunitate, restrîngerea oricăror forme de dominație și de îngrădire a libertății, schimbarea sensului de funcționare a puterii individuale și a celei instituționale, prin înlocuirea caracterului lor distrugător cu o funcție de slujire și protecție. De peste patru secole, gîndirea și practica politice moderne au căutat, au descoperit, au experimentat și au rafinat structurile instituționale, naționale și internaționale, menite să păstreze și să asigure acest nou sens de funcționare a tuturor formelor de putere, mai ales a puterii acumulate la nivelul statelor, iar mai recent la nivelul companiilor multinaționale. Adoptarea acestor structuri instituționale nu este însă nici un exercițiu de mimetism, nici unul de obediență pasageră, ci dobîndește consistență și coerență numai prin internalizarea valorilor și principiilor care le fundamentează.

Dacă inaderența intelectuală, rezistența culturală și fundamentalismele religioase pot explica, fără să justifice, refuzul acestor valori, principii și structuri instituționale în țări necreștine, sînt  de neînțeles și inacceptabile ostilitatea ideologică și agresivitatea  brutală cu care sînt întîmpinate de sute de ani într-o țară care se pretinde a fi creștină. Cînd această pretenție este însă însoțită de trufia de a fi a treia romă (prin multiplicare substantivele proprii își pierd substanța), iar un așa-zis patriarh (al cărui nume nu mai trebuie să fie rostit) binecuvîntează arme nimicitoare de oameni nevinovați, de femei și copii, de locuințe, spitale și teatre, devin mai mult decît evidente  încălcarea grosolană a Legii iubirii și opacitatea totală față de legătura ombilicală dintre aceasta și tradiția libertății. Legea iubirii și libertatea se nutresc reciproc. Cine neagă libertatea pentru el și pentru alții neagă și Legea iubirii.

Dincolo de apartenențele religioase, culturale și comunitare, Legea iubirii este puntea care unește și îmbogățește toți oamenii, de oriunde și de oricînd. Nu este o aspirație utopică, ci temeiul ontologic al persoanei, al valorilor și al principiilor care o exprimă și o apără. Acest adevăr dezvăluit de Iisus prin cuvintele „Aceasta vă poruncesc: să vă iubiți unii pe alții” nu a fost mărturisit de nimeni mai limpede și mai profund decît de Sfîntul Pavel în Epistola I către Corinteni (13, 1-3): „De-aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, dar dacă n-am iubire făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval zăngănitor. Și de-aș avea darul profeției și de-aș cunoaște toate tainele și toată știința și de-aș avea credința toată să pot muta și munții, dar dacă n-am iubire nimic nu sînt. Și toate averile mele de le-aș împărți și trupul meu de mi l-aș da să-l ardă, dar dacă n-am iubire, nimic nu-mi folosește”. Legea iubirii este candela așezată la răscrucea vînturilor istoriei care nu se va stinge cît timp vor exista ființe cu suflet și rațiune în Univers.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.