Ladislau Bölöni spune lucrurilor pe nume

Ladislau Bölöni e un tip care pare că știe să spună lucrurilor pe nume (a dat recent un interviu în GSP). E logic, măsurat și realist. Dar au aceste caracteristici vreo legătură cu fotbalul nostru? 

Bölöni e un om liber. E desprins de tot ce e aici, deşi în spusele lui transpare regretul că nu a fost băgat mai mult în seamă de ţara al cărei – vorbele lui – paşaport îl poartă. Bölöni, de fapt, e un apatrid care are nostalgia unei patrii. Fie şi izvorîte dintr-un resentiment, judecăţile lui sînt de ascultat. Cînd îi contestă, voalat, titlul de „rege“ lui Hagi şi pe acela de „briliant“ lui Mutu, Bölöni nu îi atacă pe cei doi, ci pe noi. Poporul care se extaziază la capătul unui dribling, al unui gol sau al unei victorii asupra Ungariei, pe care Hagi, revenit din retragerea fotbalistică, a bătut-o de unul singur. Nu e de ajuns, zice Laszlo, zis şi Ladislau, pe care unii l ar putea bănui de influenţe etnice în declaraţiile sale iconoclaste. Dar nu e asta. Bölöni a atins absolutul, cu Steaua, în ’86, şi nu a mai văzut pe nimeni să o facă, individual sau colectiv. Noi n-am mai avut de atunci nici un bronz, nici un argint şi nici un aur. Şi nici vreun Balon de Aur. Dar avem o Generaţie de Aur. Împotriva acestei fracturi logice se naşte revolta mocnită a lui Bölöni. El spune, de fapt: „Oameni buni, noi ne am declarat învingători fără să fi terminat cursa. Avem eroi ai bătăliilor pierdute în final“. Şi, mereu, în filigranul vorbelor sale stă singura Cupă. Aia posibilă cu Valentin Ceauşescu. O jumătate de lume va aplauda. Cealaltă va replica: „Mai bine o Generaţie de Aur fără aur decît o Cupă cu neamul Ceauşeştilor“. Iată România! De care, finalmente, şi în ciuda paşaportului, Bölöni e foarte, foarte îndepărtat. Dar e un om liber. Şi libertatea asta faţă de România se cîştigă. Bölöni şi un ospătar într un bar dintr-un vîrf de munte din Occident, care mi-a zis: „Aici am învăţat ce înseamnă o comunitate“, sînt umbra noastră cu atît mai lungă cu cît soarele e mai la apus.