Jus cogens

Pentru a face saltul din sfera morală în cea juridică, respectarea unei norme care prescrie comenzi sau interdicții pentru destinatarii ei trebuie să fie asigurată nu numai prin forța valorilor și principiilor etice, ci și prin instituții de coerciție efectivă. Norma respectivă devine astfel obligatorie în sens juridic.

În ordinea internă, statele joacă acest rol de coerciție, care trebuie să rămînă însă doar complementar temeiului consensual al normei juridice. Dreptul forței este înlocuit astfel cu forța dreptului. Aceste două sintagme exprimă o dilemă veche. Cine are cîștig de cauză într-un conflict? Cel care e mai puternic sau cel care are dreptate? Semnificația termenului drept nu se confundă în cele două sintagme. Milenii de-a rîndul, cel mai puternic a învins în conflictele dintre indivizi sau dintre grupuri. Adagiul lui Hobbes, homo homini lupus, surprinde esența dreptului forței într-o lume împărțită între cei care au putere și cei care nu au putere. Într-o asemenea lume nu există încă percepția dreptății. Ideile dreptului natural au făcut posibilă distincția dintre putere și dreptate. Dreptul, ca sistem normativ, a încetat să mai fie doar un fenomen de putere, dobîndind dimensiunea echității, adică a devenit ars aequi et boni, în exprimarea jurisconsultului Celsus, care a rezumat evoluția filosofiei morale și a gîndirii juridice din vechea lume greco-romană, în principal ideile lui Aristotel și cele ale lui Cicero. Forța dreptului a început să înlocuiască dreptul forței pe măsură ce conflictele nerezolvate prin înțelegerea părților nu au mai fost lăsate la dispoziția celui mai puternic, ci au fost date în competența unui terț (judecător, arbitru, mediator), călăuzit de principiul echității, din care izvorăște legitimitatea. Cel care împarte dreptatea trebuie să fie nu atît mai puternic, cît mai drept decît părțile în litigiu, fie ele indivizi sau entități juridice colective. Dar soluția pronunțată de un asemenea terț, dacă nu este urmată în mod voluntar de către părți, trebuie să fie executată de cineva mai puternic decît oricare dintre acestea. Dreptul ca expresie a echității și a binelui se impune prin el însuși, adică prin forța sa intrinsecă, pentru cei care înțeleg și acceptă aceste valori. Pentru cei care le refuză, dreptul are nevoie și de forță extrinsecă. Statul, ca formă de organizare a puterii comunitare, indiferent de regimul politic sub care se înfățișează, îndeplinește, de regulă, această funcție. Actele de dreptate și executarea lor trebuie să urmeze regulile procesului echitabil, dar nu doar sporadic și aleatoriu, ca în cazul unor despoți luminați, ci în mod constant și controlabil. Ultimele două condiții sînt îndeplinite numai de către statele structurate în acord cu principiile democrației constituționale. Nu s-a inventat pînă astăzi alt regim politic care să asigure nu numai separația puterilor statului, ci și controlul lor reciproc, ceea ce presupune că ele sînt egale, inclusiv sub aspectul legitimității. Fără această condiție de egalitate, adică fără a fi independentă și imparțială, puterea judecătorească nu ar putea aplica dreptul ca ars aequi et boni și nu ar putea asigura domnia legii.

Ordinea internațională este diferită de ordinea internă mai ales din perspectiva efectivității normelor juridice. Instituite prin tratate internaționale, bilaterale și multilaterale, fără a exclude izvoarele cutumiare, aceste norme au o forță obligatorie întemeiată în primul rînd pe principiul pacta sunt servanda, dublat de principiul reciprocității. Respectul cuvîntului dat este un imperativ moral care primește valoare juridică în contracte, iar tratatele internaționale au o natură contractuală. Statele care le-au încheiat au obligația să le respecte, tot astfel cum contractele din ordinea internă trebuie să fie respectate de către părți. Există însă norme internaționale care au o forță obligatorie specială, adică au caracter imperativ; sursa forței lor juridice, considerată ca fiind dreptul natural, este mai presus de voința statelor contractante. Aceste norme imperative sau peremptorii sînt desemnate cu locuțiunea latină jus cogens. Contestate multă vreme, ele au fost recunoscute treptat, mai ales după al Doilea Război Mondial. În articolul 53, fraza I, din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, norma imperativă a dreptului internațional general este definită ca fiind „o normă acceptată și recunoscută de comunitatea internațională a statelor în ansamblul ei, drept normă de la care nu este permisă nici o derogare și care nu poate fi modificată decît printr-o nouă normă a dreptului internațional general avînd același caracter”. În prima frază a textului aceluiași articol s-a statuat că este nul tratatul încheiat cu încălcarea unei asemenea norme. Exemple de norme internaționale imperative sînt cele care interzic genocidul, sclavia și comerțul cu sclavi, războiul de agresiune și expansiune teritorială.

Procesul îndelungat de recunoaștere a normelor imperative de drept internațional a fost însoțit și urmat de un proces și mai dificil de instituire a unui complex de sancțiuni, diferite de cele din dreptul intern, fără de care aceste norme ar rămîne simple declarații de intenții. Eficiența acestor sancțiuni a fost mereu dezbătută și pusă sub semnul întrebării. După implozia sistemului comunist s-a născut speranța că asigurarea respectării normelor imperative va fi posibilă printr-un sistem mai coerent și mai eficace de sancțiuni internaționale. Anexarea peninsulei Crimeea de către Rusia în anul 2014, războiul din estul Ucrainei început în aceeași perioadă și recenta „operațiune specială” desfășurată de armata rusă par să compromită această speranță, în primul rînd pentru că nu mai există „o comunitate internațională a statelor, în ansamblul ei”, care să aibă o viziune comună sau cel puțin necontradictorie asupra normelor imperative (jus cogens) și asupra sancțiunilor aplicabile în cazul încălcării lor. Menținerea acestei speranțe este însă singura șansă de a nu reveni în relațiile internaționale la dreptul forței, după eforturi, sacrificii și suferințe enorme pentru acceptarea forței dreptului.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.