Jurnalism în criză

România a trecut prin ani buni de lupte politice crîncene, de tulburări post-revoluţionare, de mineriade şi căderi bruşte de guvern. Orice s-ar spune, astăzi lucrurile sînt mult mai liniştite. Chiar dacă repercusiunile crizei economice mondiale stîrnesc unele îngrijorări sau dacă un preşedinte imprevizibil şi nişte politicieni incorigibili agită din cînd în cînd viaţa politică, epoca marilor frămîntări a trecut. Iar presa, care s-a hrănit ani la rînd din evenimente importante şi ştiri-bombă (cu adevărat), a rămas, încet-încet, fără subiecte. Dezvăluirile de interes naţional care într-o vreme se ţineau lanţ s-au transformat în can-can-uri. Mari secrete sau decizii politice (de care altădată depindea în bună parte soarta multor oameni) au devenit astăzi nişte jalnice destăinuiri de culise, fără nici un fel de miză. Tonul precipitat şi alarmant al multor prezentatori de ştiri de televiziune (desprins încă din agitaţii ani ’90) e adesea într-o caraghioasă discordanţă cu evenimentele prezentate. Şi pare că s-a pus definitiv semnul egalităţii între ştirea gravă şi faptul divers. Unii jurnalişti care făceau parte dintr-un nucleu al presei de opoziţie (la ceea ce ei numeau adesea regim cripto-comunist) scriu sau vorbesc astăzi cu aceeaşi frenezie despre crime, violuri şi accidente. Alţii au rămas să disece în vechiul mod militant situaţia politică. Caută mereu duşmanul sau vinovatul, parcă fără să observe nuanţele mereu schimbătoare care, în timp, au apărut între alb şi negru. Formaţi ca jurnalişti în vremuri grele, nu sînt adaptabili la o situaţie mai paşnică. Mecanismul de funcţionare a presei e tot mai bine pus la punct (avem deja cîteva televiziuni specializate în ştiri care de mare folos ne-ar fi fost pe cînd nu existau), dar subiectele sînt tot mai firave şi se merge pe căi deja bătute. Nu e deloc de mirare că audienţa scade întruna. Oamenii şi-au pierdut interesul. Ei ştiu că, de fapt, ceea ce se întîmplă pe ecran nu-i priveşte şi preferă ficţiunea, unei informaţii reale, dar irelevante. Vara, lucrurile stau şi mai rău. La două minute după ce s-a produs un mic cutremur, el este deja povestit pe ecranele televizoarelor cu toate datele (magnitudine, epicentru etc.). Remarcabilă reacţie şi mobilizare jurnalistică, bună strategie de a vorbi pe rînd cu specialişti în seismologie, cu experţi în construcţii, cu şefi ai echipelor de intervenţie, cu oameni de pe stradă, remarcabil exerciţiu. Pare neîndoielnic că, în cazul unui cutremur grav, presa românească îşi va face pe deplin datoria (spre deosebire de ce s-a întîmplat în 1977). Doar că, din fericire pentru populaţie, recentele cutremure din Marea Neagră şi din Vrancea n-au produs nici un fel de pagube sau victime. Asta n-a împiedicat însă televiziunile de ştiri să întoarcă problema pe toate feţele, zile în şir. La fel s-a întîmplat şi săptămîna trecută, cu ocazia unui tragic accident de circulaţie în care 13 persoane şi-au pierdut viaţa. S-a stabilit destul de repede că vinovat fusese şoferul. În ciuda tragismului însă, prea multe de comentat despre accident nu erau. Dar mecanismul bine uns al televiziunilor s-a pornit din nou pe tocat, de la A la Z, adică de la ştirea propriu-zisă, pînă la amănunte din viaţa victimelor, impresii de la înmormîntare şi tot felul de detalii de-a dreptul morbide. Toate aceste evenimente meritau cîte o ştire, dar nu cîte un lung serial siropos. În asemenea situaţii parcă dispar orice alte subiecte şi îţi vine să te şi întrebi dacă nu cumva televiziunile au fost salvate astfel de la întreruperea programului, iar ziarele " de la distribuţia unor ediţii cu pagini albe. Modelul lor este, pe undeva, cel al mass-media din Occident, numai că acolo se tratează astfel cutremurele grave, problema morţilor din atentate sau din războaie, accidentele cu implicaţii speciale, chestiunile care pot prezenta un interes sau altul pentru viaţa multor oameni. Ştirile acelea au un sens, pot provoca dezbateri cu substanţă şi chiar decizii politice. Importanţa subiectelor e bine cumpănită, iar excesele sînt accidentale. Adevărul este că o televiziune serioasă are nevoie de mult mai multe investiţii decît cele de care au parte ale noastre. Printre altele, ar fi nevoie de programe gîndite pe termen lung, de reportaje proprii, de cultivarea interesului public pentru lucruri importante care se întîmplă nu doar în România, de o selecţie potrivită a invitaţilor, de o mult mai mare variaţie a celor care sînt chemaţi să-şi spună părerea avizată (nu să flecărească) despre un lucru sau altul. Altfel, indiferent de modelele după care lucrezi, bătutul apei în piuă produce acelaşi efect: apa chioară.