Jacques Maritain – Legea naturală sau legea nescrisă

În ediția publicată în 1986, în Elveția, Georges Brazzola, folosind surse multiple, a stabilit, sub denumirea Legea naturală sau legea nescrisă, textul lecțiilor ținute (nouă, cu siguranță; nu se știe dacă a zecea lecție, despre Decalog, a fost efectiv rostită) de Jacques Maritain la Soisy-sur- Seine, lîngă Paris, în luna august 1950, la Eau Vive, un centru de spiritualitate creștină, deturnat însă de la menirea sa inițială chiar de către fondatorul său. Tradusă în limba romană de Tudorel Urian, cartea a fost publicată, cu o prefață de Marian Nicolae, la Editura Universul Juridic, în colecția „Eunomia“, inițiată de Centrul pentru Studii de Drept Natural și Analiză Normativă din cadrul Facultății de Drept a Universității din București. Este o lucrare de referință pentru înțelegerea conceptelor de lege și drept; lege eternă, lege naturală, legea ginților și lege pozitivă; drept pozitiv, dreptul  ginților și drept natural. Nu există o sinteză mai cuprinzătoare și mai pertinentă a istoriei acestor concepte, în raport cu evoluția lor pînă la mijlocul secolului trecut. Situată la confluența filosofiei dreptului cu filosofia morală și filosofia politică, sinteza este construită din perspectiva gîndirii lui Toma de Aquino. Se știe că lui Jacques Maritain i se datorează o adevărată resurecție a ideilor tomiste, însoțite de o interpretare care le restituie sensul originar. 

„Trădarea” viziunii tomiste despre legea naturală, a cărei forță provine din legea eternă, s-a produs atît în concepțiile raționaliste, cît și în cele empiriste. Din perspectiva raționalistă, îndepărtarea de viziunea tomistă a început cu Hugo Grotius. Deși acesta a admis „că legea naturală presupune existența lui Dumnezeu, el a scris o frază celebră în care spunea că și dacă, prin absurd, Dumnezeu nu ar exista, legea naturală ar fi continuat să își exercite autoritatea asupra noastră. Aceasta înseamnă că el considera doar ordinea naturii ca putînd să fie descifrată de rațiunea umană; nu vedea relația dintre ordinea naturală și rațiunea eternă”. Cu harul de a exprima ceea ce este esențial, Maritain adaugă că astfel „a avut loc o separație, o schismă între rațiunea eternă și ordinea naturală, Dumnezeu nu a mai devenit decît garantul acestei ordini, legea naturală a încetat să mai fie o parte a legii eterne. Aceasta este ordinea unei Naturi suficiente sieși și deci a cărei rațiune conceptuală și discursivă este cea care stabilește cunoașterea. De ce aș fi obligat în conștiință de o ordine pur factuală? În realitate, dacă Dumnezeu nu există, nu există putere obligatorie a legii naturale. Dacă legea naturală nu angajează rațiunea divină, ea nu este o lege și, dacă nu este o lege, nu poate să oblige la ceva”. Din perspectiva empiristă, a fost negată radical viziunea tomistă, postulîndu-se că nu există lege naturală și drept natural, ci numai lege pozitivă. 

Cu aceeași acuitate a privirii care caută și găsește ceea ce este esențial în istoria gîndirii despre legea naturală, Maritain deslușește sensurile inextricabile ale noțiunii de stare de natură. De această dată, fără a se renunța la funcția metodologică a celor trei perspective din care a fost abordată legea naturală, sînt identificate două moduri diferite, unul optimist și altul pesimist, pentru a descrie starea de natură, ca stare precivilizată a vieții umane. Asocierea stării de natură cu mitul vîrstei de aur este prezentă de la stoici pînă la Jean-Jacques Rousseau, iar între aceste două momente se regăsește percepția creștină a stării de inocență. Descrierea optimistă a stării de natură poate fi integrată în perspectiva raționalistă, dar, prin adăugarea unui mit istoric, această descriere dobîndește un sens empirist. Cu adevărat integrată în perspectiva empiristă este descrierea pesimistă a stării de natură, ca stare a vieții animale, în care domnește legea celui mai puternic. Hobbes, care a excelat în acest mod de descriere pesimistă, a caracterizat viața omului în starea de natură ca fiind „solitară, mizerabilă, respingătoare, brutală și scurtă”. Depășirea stării de natură, care păstrează un sens mitic și în perspectiva empiristă, este posibilă prin instituirea legii pozitive. Noțiunea de stare de natură devine astfel punctul de referință negativ care justifică forma despotică a societății politice acreditată de Hobbes în imaginea Leviatanului. Or, în absența  raportării la legea naturală, legea pozitivă poate justifica orice dictatură. 

Resurecția viziunii tomiste asupra legii naturale include – pe lîngă dimensiunea ontologică, presupunînd normalitatea de funcționare, fondată pe esența ființei umane, și dimensiunea gnoseologică, presupunînd cunoașterea prin înclinație, concept central în interpretarea lui Jacques Maritain – și dimensiunea practică. Autorul marchează în mod tranșant diferența dintre tendințele practice care rezultă din cele trei perspective asupra legii naturale. Una și aceeași perspectivă raționalistă conduce, în mod paradoxal, la două tendințe practice contrare în istorie: una revoluționar-idealistă, tributară mitului revoluției mesianice, alta conservator-optimistă (umanitară). La fel de paradoxal, perspectiva empiristă conduce și ea la două tendințe practice opuse: una conservator-pesimistă, bazată pe acceptarea istoriei și a legii junglei, alta revoluționar-materialistă, care își asumă transfigurarea istoriei, prin debarasarea de legea naturală. Cît privește  consecințele practice ale perspectivei tomiste, Jacques Maritain constată că vocabularul politic nu conține un termen adecvat pentru a le descrie, motiv pentru care recurge la o sintagmă latină din terminologia aquitanului: vetera novis augere et perficere. Într-adevăr, în opoziție netă cu perspectiva raționalistă și cu aceea empiristă, perspectiva tomistă generează o tendință practică inovatoare și conservatoare, în egală măsură. Ceea ce este vechi nu este înlăturat, ci este înnoit și consolidat mereu, prin reforme succesive.

În spațiul juridic românesc, traducerea cărții lui Jacques Maritain este o sincronizare întîrziată cu gîndirea bogată, diversă și contradictorie despre legea naturală și dreptul natural, în stadiul în care aceasta se afla la mijlocul secolului trecut. Efortul de sincronizare va fi continuat prin traducerea, în colecția „Eunomia“, a unora dintre lucrările fundamentale elaborate de școlile contemporane, europeană și anglo-americană, de drept natural.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.