Întrebare pentru mama

I-am pus o întrebare mamei cînd a venit să mă vadă în Scoţia. Cerul era de ploaie, bătea vîntul dinspre Marea Nordului, era vară, dacă stai s-o înţelegi, cum e o vară scoţiană. Ai nevoie de răbdare. Am întrebat-o pe mama: Ai învăţat ceva de la mine, de cînd sînt eu plecată din România (18 ani)? Era deliberat o întrebare surprinzătoare, în primul rînd fiindcă o luam pe nepregătite cu o întrebare aparent banală. În al doilea rînd, fiindcă eu, fiica, o întrebam pe această senior citizen, dacă a învăţat ea de la mine, astfel luînd uşor peste picior relaţia clasică de părinte-învăţător şi copilul-discipol. Şi pe deasupra mai dădeam de înţeles că învăţătura se poate dobîndi de la distanţă, eu aici, ei acolo. Ştiam că se poate, de la distanţă, activă, fără să fiu eu de faţă. Se poate cînd oamenii înţeleg. Dar mama nu e cineva care să nu aibă prezenţă de spirit şi să nu guste o morală întoarsă pe dos. Răspunsul a venit fără nici o ezitare: ne-am mai destupat şi noi la minte, ai adus lumină în obscurantismul din România. Şi a rîs ea însăşi de propria poantă. Nu am adus lumina direct. Prin influenţă, vrea mama să zică. Aburul banilor din Vest a învăluit mai întîi bucătăria, baia şi alte cotloane părinteşti. Toate lucrurile mai scorojite s-au evaporat din casă. Sărăcia îndelungată, urmele murdare ale comunismului au fost şterse de intervenţii luminoase şi rectangulare. Siluetele frumoase ale părinţilor mei au încăput în haine noi, mai cochete, mai-nu-ştiu-cum, mai cu imaginaţie, şi peste noapte au început să se fălească în oglindă. După decenii de cîrpeli, ce răsfăţ. Apoi a apărut maşina-autoturism, roşie. Cumpărată cu bani lichizi, căraţi în rucsac, aşa cum şi agentul de pe Wall Street şi Badea Cîrţan ar proceda în unele situaţii, alese pe sprînceană. Apoi călătoriile în străinătate. Impresii noi. Plăceri inedite. Relaxarea vesperală. Lărgirea vocabularului paneuropean. Apoi SUA, Canada, peregrinări uriaşe, dar fără să lase un gust prea melancolic. Cum este în casa părintească acum? Laptopurile se deschid şi închid, ca aripile de lilieci somnolente. E mai multă bucurie în casă, mai multă culoare şi în special mai mult sunet, dezbateri, votări, cîntece, imnuri, ştiri. Cerneala din vîrful tocului e o amintire. Un fel de tiparniţă ne ia pulsul degetelor acum. Tzak-pak pe laptop, nu îmi bate inima cum îmi aleargă degetele. Închin cu bunul meu prieten de ziua lui, fac o confesiune tragi-comică mătuşii, rîd de inepţiile verilor, prietenii se giugiulesc mental şi se pîrăsc unul altuia. Dar nu aceasta este cu adevărat contribuţia mea la disiparea obscurantismului din familie. Am părăsit România cînd era computerului era pe cale să-şi facă intrarea explozivă. Pe toţi ne-a luat valul şi am renunţat la peniţe. Cred că mai degrabă mama se referea la ceva mult mai personal, care nu ţine de dezvoltarea tehnologică din ultimele două decenii, şi anume la felul în care am biruit noi împreună medievalismul din spitalele bucureştene. Doctorii nu auziseră de ce înseamnă să respecţi decizia pacientului, voiau să ne "vîndă" procedura obişnuită, la o anumită vîrstă, dar cine a mai auzit?… Etc. etc. Noi am spus: "da, ştim toate acestea, este decizia noastră, respectaţi-o". Stupoare. Anestezistul îşi dădea ochii peste cap. Dar cine a mai auzit?… La sfîrşit am avut dreptate şi ne-au felicitat chiar ei, bine că nu am scos tot, ar fi fost inutil " au recunoscut fără entuziasm. Însă bătălia a fost destul de cruntă, între ceea ce am-făcut-noi-din-moşi-strămoşi şi o idee nouă. Ideea nouă fiind că pacientul are responsabilitatea vieţii sale, doctorul doar execută ceea ce i se cere. Asta a echivalat cu detronarea boierului-doctor. Şi nu printr-o revoluţie, ci prin discuţii (dezbateri) în jurul mesei lor masive, de patron absolut al spitalului, aducînd foi iluminate, copiile xerox în engleză cu cazuri din Europa şi aiurea. Dorinţa pacientei am scris-o cu litere de tipar pe pagini volante pentru toate cadrele medicale implicate, şi aproape că am mărşăluit ca sufragetele, de sus în jos pe coridoarele spitalului, noi cerînd drepturile pacientului-femeie. De două ori mai dificil, şi pacient, şi femeie! Cei apropiaţi ne încurajau, dar pierdeau din elan cînd am ameninţat că intrăm în sala de operaţie cu literele de gît, sub goliciunea capodului de operaţie. Pînă şi cei dragi au simţit că le atacăm simţul comun. Dar asta-i, în esenţă, ce am adus eu înapoi în România " un atac al simţului comun, o sfidare a ceea ce am simţit şi am gîndit atîţia ani, fără să ne întrebăm dacă e bine. Datinile şi respectul pentru ce au făcut bunicii şi părinţii " o fi asta bine? o fi asta întrebarea? în afară de faptul că respectul e un fel de atitudine scorţoasă, care nu te lasă să gîndeşti, ei au făcut ce au putut. S-au inspirat şi ei de unde au putut. E mai greu să gîndeşti pentru tine, e mai greu să intri în sală cu literele de gît, sub goliciunea capodului de căsăpit. Nu? Ştefania HÎRTOPANU