Într-o dimineaţă

Era o vreme rece de primăvară, o zi uşor întunecoasă. Ne treziserăm devreme şi ne-am întîlnit în Piaţa Unirii, la staţia de metrou, de unde trebuia să ajungem la locul stabilit la o oră precisă. Colegul meu avea aparatul de fotografiat de gît. O zi de lucru mai puţin obişnuită. Mi-aduc aminte de pe vremea cînd eram copil de micile carnete gălbui, cartonate şi lucioase pe care scria Casa de Economii şi Consemnaţiuni. Mama ţinea unul special pentru mine, cînd aveam să mă fac mare. Depunea pe el în fiecare lună cîte o sumă de care ar fi urmat să beneficiez după terminarea studiilor. Pe unele dintre caietele de şcoală am avut odată o reclamă, pe care încă mulţi o ştiu: "Azi la CEC un leu depui, mîine el va scoate pui". Era unul dintre foarte rarele sloganuri publicitare din acea vreme tot aşa după cum rare erau şi instituţiile de tip bancar (pe vremea aceea oamenii nu ştiau decît de CEC şi de Banca Naţională - care oricum nu avea nici un fel de relaţii cu publicul). Pentru mine însă, a venit Revoluţia cu inflaţiile ei şi nu s-a ales mare lucru de banii aceia. Puii CEC-ului n-au mai ieşit. Mă întreb dacă astăzi mai există asemenea carnete de CEC, dacă mai sînt valabile şi dacă mai are cineva bani pe ele. Ar putea fi deja un obiect de muzeu în condiţiile în care, după cum am citit recent, la 144 de ani de la înfiinţare, instituţia şi-a schimbat imaginea şi denumirea, acum chemîndu-se mai în ton cu moda - CEC Bank. Simbolul instituţiei, care apărea şi pe vechile carnete, rămîne însă palatul CEC de pe Calea Victoriei cu impunătoarea sa cupolă. Şi chiar într-acolo ne îndreptam grăbiţi în acea dimineaţă, traversînd podeţele de lemn de pe strada Franceză care se afla (ca şi astăzi) în profunde transformări şi reparaţii. La vreo două filtre de jandarmi şi SPP-işti a trebuit să ne oprim şi să arătăm legitimaţiile. Erau măsuri de siguranţă cu totul şi cu totul neobişnuite. Şi asta pentru că la binecunoscutul nostru CEC avea să ţină un discurs, nimeni altul, decît cel mai important om de pe planetă. Noi trebuia să-l vedem, să-l ascultăm şi să-l fotografiem, pentru a transmite apoi lumii întregi ce a zis preşedintele Americii la CEC-ul de pe Calea Victoriei, la ora 8 dimineaţa. Era 7 şi ne grăbeam să prindem locuri cît mai în faţă, cum se spune. La intrarea principală, nişte jandarmi ne-au trimis fără discuţie către poarta din dos, de pe strada Ilfov. La intrarea din dos, alţi jandarmi ne-au spus că trebuie să intrăm prin faţă. Văzîndu-ne a doua oară, cei din faţă ne-au luat mai în serios. Ne-au întrebat de unde sîntem şi, auzind BBC, unul dintre ofiţeri a devenit deodată plin de solicitudine. A scos o listă şi ne-a întrebat care dintre noi e Jonathan. Ne-am uitat nedumeriţi unul la altul. "Nici unul". "Păi, n-aţi zis că sînteţi de la BBC?" "Ba da, dar ce să ne facem dacă nu ne numim Jonathan?" Încurcătură mare şi lucrul de care ne temeam s-a întîmplat: acreditările noastre nu erau bune, iar privilegiul de a-l vedea pe preşedintele american la CEC-ul de pe Calea Victoriei, din partea instituţiei noastre, revenea... tot... unui vestic, ca să spunem aşa. Telefoanele la ambasada americană şi alte încercări de clarificare a situaţiei ne-au convins că nimic nu se mai putea face. Ne-am dus la redacţie cu coada între picioare unde am ajuns tocmai la timp să vedem cum CNN transmitea în direct, la acea oră matinală, discursul lui George W. Bush de la CEC. "Azi la Bucureşti vom extinde cercul libertăţii", spunea preşedintele în deschiderea summit-ului NATO (a doua zi, Albania şi Croaţia urmau să fie invitate în alianţă). A vorbit şi despre Rusia, despre scutul antirachetă şi despre curajul soldaţilor NATO din Afganistan. După ce şi-a încheiat discursul, preşedintele Americii a plecat la Neptun cu Traian Băsescu, apoi s-a reîntors la Palatul Parlamentului unde s-a ţinut summit-ul propriu-zis şi unde, după multe peripeţii, colegul meu a reuşit să-l fotografieze ţinînd în mînă o sticlă de apă minerală Dorna. Tot aşa cum prinţul Charles a ajuns să bată cu rucsacul în spate coclaurii de prin Ardeal, George W. Bush a avut momentul lui de intersecţie cu România noastră profundă, cu CEC-ul nostru strămoşesc şi cu apa minerală şi mai strămoşească (şi care acum e totuşi proprietatea Coca-Cola).